Arta este o colaborare între Dumnezeu și artist și, cu cât face artistul mai puțin, cu atât mai bine, spunea Andre Gide. Însă, pentru a trăi în sentimentul profund al ARTEI, creatorul are nevoie de apreciere, de strălucirea reflectoarelor, de aplauze.
Un artist fără public rămâne o splendidă floare de câmp neștiută, neaflată, niciodată pictată de vreun pictor scotocitor prin câmpurile creației. A recunoaște valoarea unui artist înseamnă mai ales a-l delimita de balastul vremurilor, în timpuri în care veleitarismul și nonvaloarea ocupă scaunele din față...
ALEXANDRA VICOL
Actriță a Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. Poartă prin lume o frumuseţe aristocrată, chiar dacă vârsta ar situa-o, mai degrabă, într-o piesă cu prinţi, prinţese şi poveşti în care "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Un chip de o claritate care absoarbe, cu o strălucire a privirii care împrăştie bucurie şi încredere.
Alexandra Vicol împlineşte, pe 27 ianuarie, 28 de ani. Şi este, dacă ar fi să ne modelăm pe gândirea lui Robert de Niro, "o personalitate", dar susţinută, totuşi, de o "fascinantă fiinţă umană".
A simţit scândura scenei din adolescenţă, ca membră a Atelierului de Teatru coordonat de Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca. Recunoaşte, astăzi, că Atelierul a fost fereastra pe care a zărit prima dată culisele scenei, că apoi uşa s-a deschis larg şi, astfel, teatrul a devenit spaţiu de trăire, de găsire şi de împlinire.
"Cred că uneori e mai important ca regizorul să creadă în tine mai mult decât crezi tu despre tine că ai putea face un rol. Eu sunt genul de actor care are nevoie de încrederea regizorului. Cred că e foarte important pentru un actor, deoarece astfel capătă siguranţă, devine mult mai creativ şi se deschide mult mai mult", mărturisea într-un interviu acordat publicației noastre.
Pe Alexandra Vicol o puteți vedea chiar în această seară (sâmbătă, 27 ianuarie), pe scena Teatrului Mihai Eminescu, în spectacolul "Priveşte înapoi cu mânie", de John Osborne, regia Antonella Cornici. "Pentru mine, Teatrul Mihai Eminescu înseamnă ACASĂ. E prima scenă pe care am păşit vreodată. Încă de când am hotărât că vreau să devin actor, mi-am dorit să fiu angajată aici. Mi-am dorit să joc alături de actorii de care eram fermecată când eram copil. Nu aş renunţa niciodată la acest teatru pentru a pleca în alt teatru. Meseria asta o faci cu sufletul, altfel nu ai cum. Încă din facultate ni se spune să ne ascultăm instinctul şi să ne deschidem sufletul. Iar sufletul meu e în acest teatru", spune Alexandra Vicol.
O puteți vedea excelând mai ales în "Clubul etichetelor", în regia lui Lenuș Teodora Moraru, în "Aniversarea", regia lui Erwin Șimșensohn, sau "Bocitoarele", regia Alexandru Vasilache. Și, desigur, în această seară, în spectacolul "Priveşte înapoi cu mânie", regia Antonella Cornici. 
CORNELIU DUMITRIU
Corneliu Dumitriu nu este dintre artiştii grăbiţi, el dăruindu-se necondiţionat picturii doar atunci când decide că drumul este fără întoarcere. Abordând teme riscante, unele părând demult uzate artistic în pictură, a reusit să descopere alţi cai, alte păsări, să făureasca alte nuanţe decât cele cu care ochiul părea deja familiar.
"Preocuparea mea de bază este să creez nişte polisemantisme. Eu am posibilitatea să dezvolt cât mai multe idei, dar pe care nu vreau să le dezvolt eu. Nu am ideea unei stăpâniri riguroase, să spun asta este cutare lucru, adică: asta am vrut eu să spun. Eu nu vreau să spun nimic la modul defintiv, ca o sinteză a nu ştiu cărei gândiri pe care eu o posed şi pe care vreau să o bag pe gât celuilalt. Accept ideea că pot cuprinde întreg universul. Dacă văd un cal alergând, eu văd cum vine în trap, îi văd copita cum se desface, cum se dezvoltă perfect. Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal, că îl ştii! Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară. Alţii vor avea altă viziune, desigur. Şi este un mijloc de comunicare fără să oblig pe nimeni să parcurgă ceea ce am văzut eu. Eu sunt doar un element liber care vrea să transmită ceva unui alt liber", spune Corneliu Dumitriu.
Stăpânit de o tehnică specifică sieşi, Corneliu Dumitriu a creat tablouri surprinzătoare tocmai prin modalitatea de alăturare a culorilor, prin franchetea tonurilor acolo unde spaţiul se rupe, dar numai cât să creeze o altă stare. Peisaje de iarnă, păsări aruncate pe tonuri de gri, cai încremeniti şi totuşi ameţitori în mişcare, sunt doar câteva dintre imaginile cu care Corneliu Dumitriu parcă îşi pândeste mereu privitorul, îl cucereşte, îl surprinde. Dar îl și provoacă să învețe valoarea, să o recunoască, să facă propriile exerciții de înălțare spirituală, de trăire artistică. "Valoarea este una singură! Toate celelalte furtişaguri, şmecherii, compilaţii, de pe internet, de la alţii, dacă nu se macerează într-o personalitate proprie, adică nu ajungi acolo încât să devină definitorii ca mijloc de exprimare cu certitudine personală a eului tău, care este unic -şi categoric cel mai important lucru din univers este că suntem unici... Este formidabil, cea mai extraordinară şansă a omului este că suntem unici. Ori cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?!"
LUCIA și OLEG SACALIUC
Solemnitate hieratică, o alungire imnică a miracolului creator. Lucia şi Oleg Sacaliuc îngrămădesc în vioară toată suferinţa, dar şi speranţa întru mântuire a neamului românesc, chiar dacă sunt "dublu-cetăţeni" ai aceluiaşi pământ tăiat de Prutul ghimpat. Prin vioară se smeresc, prin cântec îşi cuminţesc zbuciumul, dar prin corzile viorii îşi consumă timpul sonor, cel din afara legilor şi a firii lumeşti.
Distinşi, purtându-şi privirile aproape, într-o cumpătare artistică făuritoare de cald sufletesc, Lucia şi Oleg Sacaliuc sunt uneori doi oameni cu o singură vioară, alteori două viori strânse într-un singur mânunchi, într-o aceeaşi ramură. Doar astfel unduirea capătă sens, muzica se răsfrânge în oricare ascultător, fie el bun cunoscător sau doar iubitor în ale cântecului.
Într-o lume tot mai secularizată, într-o societate în care Dumnezeu este cuminţit prin tot soiul de libertăţi gălăgioase, doi artişti se aşază în faţa lumii alături de duhovnicul lor şi vorbesc răspicat despre credinţa neamului lor, despre tradiţiile născătoare de frumos.
