"Când viața devine imposibilă, și atunci ea duce în spate nenumărate posibilități", spunea marele nostru Constantin Dracsin, artistul care a creat cu creionul între dinți.
Astăzi cunoaștem un om care, atunci când viața i-a devenit imposibilă, a învățat să privească în jur și să spună: dacă altul poate, pot și eu!
Îl întâlnim în Botoșani, pe trotuare umblate de lume. Nu cerșește, nu te ”agață” de inima nimănui, nu caută milă. Oamenii trec pe lângă ei, privesc, se minunează, unii scot telefonul, filmează. Cei mai mulți trec mai departe. Unii se apelează și lasă un ban. Prea puțini, însă…
În spatele figurinelor din nisip, a vocii molcome și a chipului blând, îmbrăcat într-un bun simț moldovenesc, se află o poveste tristă.
A lucrat mulți ani în Anglia, până când boala l-a adus acasă.
”Acum, de la diabet, am ajuns să fac dializă. De trei ori pe săptămână, marțea, joia și sâmbăta sunt la spital. Când prind o zi bună încerc să recuperez, să prind câțiva bani, să nu stau pe capul familiei. Cât mai pot... Când nu voi mai putea, sunt sigur că depind de ei”, ne spune cu vocea omului care multe a văzut pe lumea asta.
Vine de la Săveni. Dimineața își pune nisipul în bagaj, alege locul, pregătește apa, ”sper să nu plouă”, și începe munca.
Își amintește că, atunci când a început să modeleze în nisip, era Anglia. ”Îmi pierdusem toate actele. Am mers în Londra, la Ambasadă, să îmi scot buletin provizoriu, să vin acasă să îmi fac actele. În Anglia, la negru nu găsești de muncă”.
Până să ajungă la Ambasadă, l-a sunat băiatul din România: intrase la facultate. ”Tată, îmi trebuie bani. Nu m-am mai gândit la mine. Am pus 300 de lire la băiat, plus comision, și am rămas cu 30 de lire în buzunar”.
Lângă Ambasadă, pe o stradă, a văzut un om care ”făcea un câine de nisip, dar frumos”.
”Dumnezeu l-a adus acolo, pentru că în acea zonă, la Ambasadă, nimeni nu îți dă voie să faci așa ceva. M-am rugat: Doamne, ce fac? Eu nu fur, nu am furat în viața mea! Când l-am văzut pe acel om, mi-am zis: asta trebuie să fac și eu!”
Era în 2015. A întrebat de unde să ia nisip. Un român l-a luat, i-a cumpărat trei saci de nisip fără să îi ceară niciun ban.
”M-a dus pe o stradă, undeva unde știa el. O zonă turistică. Mi-a spus: stați aici, că aici o să faci bani. Am început să modelez. Primul câine a ieșit parcă era porc, nu câine. Mă uitam la el: Doamne, cât de urât e! Dar când e puterea lui Dumnezeu… Eu spuneam că e urât, englezii treceau și spuneau că e foarte frumos. Până seara am făcut 40 de lire. Aș fi putut trăi trei zile pline. Eu nu beau, nu fumez…”.
Seara nu s-a mai culcat. A frământat nisipul, încercând să facă… din porc un câine. ”Făceam câinele, îl stricam. Îl făceam, îl stricam… Puterea lui Dumnezeu, să vedeți cât de mult contează… Băiatul acela lucra de 15 ani, nu știe să facă decât un câine mare și un cățel deasupra. Frumos, e adevărat… Eu în două săptămâni am ajuns să fac de toate, am făcut și film documentar pentru Cannes. Așa am început”.
S-a îmbolnăvit, dar nu a renunțat la muncă. Viața l-a purtat înapoi, acasă.
”După ce mi-am făcut acte, am putut să țin doi copii la facultate, plus familia. Nu am avut niciodată probleme cu poliția, mi-am cerut voie mereu, am respectat regulile. Când m-am îmbolnăvit, de la diabet la dializă... Tot Dumnezeu știe... Stăteam acasă, mă măcinam, toată viața am muncit, și deodată să nu mai faci nimic. Doctorul mi-a interzis să muncesc. Dar Dumnezeu mi-a dat harul acesta… Vin la Botoșani, lume bună, oameni buni, mă hrănesc… Mă mulțumesc cu cât este”.
Un telefon?
Vocea se amestecă, în vacarmul străzii, cu firișoarele de nisip care se îndeasă pe sub unghii. E frig, e dimineață de noiembrie. Nu se plânge. Nu ridică privirea. Nu cerșește. Aduce bucurie și știe că, dacă Dumnezeu vrea, va înmuia și inima oamenilor.
O viață pe drumuri… Pe străzile care uneori îl recunosc, alteori îl resping. Speră să adune destui bani cât să își rezolve și o problemă gravă la ochi. La Iași i-au spus că îl costă 800 de lei, ca să facă și RMN-ul… O sumă imensă pentru el.
Deocamdată și-ar dori mult un telefon. Scoate portofelul și ne arată cartela pe care nu o poate folosi. ”Mai am nevoie să știe familia de mine, mă mai sună de la spital. Mai fac și eu o poză la ce fac aici… Mi-e tare greu fără telefon, mai ales că sunt și bolnav…”.
Foto, Video & Montaj: Florin Timofte