"Dacă adunăm pe 1 cu 1, care 1 se adună cu celălalt? Care unu se transformă în 2?", se întreba Constantin Noica, într-o pură mirare filosofică. Dacă adunăm 1 Păpusă cu 1 Actor, care 1 se transformă în 2? O întrebare fără răspuns. Nici filosofii, nici criticii nu au dezlegat misterul. Așa că lui 2 o să îi spunem simplu: Actor-Păpușar. Stiați că Actor-Pîpușar nu are formă pentru feminin? Pentru că înseamnă pur și simplu 2. Dar dacă adunăm 1 Poet cu 1 Cuvânt, care 1 devine Poezie? Și tot așa, un 1 Creator se adună cu sine însuși într-un infinit fără de care viața noastră nu și-ar simți rostul. Rubrica Arta la ea acasă vă propune, în această săptămână, un actor-păpușar, un poet și un maestru al cântecului. Trei nume, trei Creatori al căror principal merit nu este acela de a fi rămas pe meleagurile care i-au zămislit, ci bucuria în care au trăit manifestându-și Acasă harul cu care au fost dăruiți.
M I H A E L A Ș T E M P E L
Nu poti strabate decenii de viata in Teatrul Vasilache si sa nu te identifici cu scandura lui, sa nu devii parte din marele mister al povestilor! Zeci de roluri, sute de spectacole, mii si mii de zile de repetitii, emotii. Toate pentru Maria-Sa Copilul! Artista s-a nascut pe 27 martie 1964, in Botosani, iar din 1984 este angajata a Teatrului Vasilache. Pe cand era eleva a Scolii 4 din Botosani, Mihaela Stempel a avut sansa unei intalniri care i-a asezat copilaria pe un fagas artistic, drum care nu s-a mai abatut apoi nicicum de la menirea sa: a primit rolul principal intr-un spectacol montat de Gabriela Nistorica. "Cand Mihaela Stempel era in clasa a doua la Scoala Generala 4, unde erau si copiii mei, am montat o piesa de teatru cu papusi, "Necazurile lui Surubel", in care am distribuit-o ca personaj principal, adica Surubel. Un copil foarte talentat, care dupa vreo 10 ani a devenit colega mea pe scena Teatrului Vasilache", isi amintea in urma cu cativa ani cunoscuta actrita Gabriela Nistorica, Societar de Onoare al Teatrului Vasilache, care a jucat sute de roluri si a regizat numeroase spectacole de-a lungul carierei sale.
In cei peste 30 de ani de teatru, Mihaela Stempel a fost Alba ca Zapada, Cenusareasa, Lizuca, Tanti Mita, Baghera, Sfanta Duminica... A jucat in "Daruiti copiilor ingeri" (regia Marius Rogojinschi), "Fata babei si fata mosneagului" (regia Valentin Dobrescu), "O poveste posibila" (regia Valentin Dobrescu), a fost asistent de regie la spectacolul "O zi din viaţa lui Robinson Crusoe", a fost Micul Muc in ultima premiera a regizorului Marius Rogojinschi, si in alte zeci de productii. A incantat sute de copii in "Ratusca cea urata" (regia Valentin Dobrescu), a fost alaturi de micutii spectatori ani la rand, cu modestia si daruirea artistului menit sa zamisleasca povesti, sa creeze personaje si sa ramana, astfel, in sufletul fiecarui om, fie acesta copil, parinte sau bunic.
Un alt moment important al carierei Mihaelei Stempel, dupa intalnirea cu actrita Gabriela Nistorica, este cel in care regizorul Marius Rogojinschi a distribuit-o in spectacolul "Oameni si copii", dupa un text de Daniil Harms, unde Mihaela Stempel a jucat alaturi de Cristian Onofrei. In 1992, spectacolul a fost distins cu Premiul I la Gala Internationala a recitalurilor papusaresti, Botosani, pentru ca in acelasi an sa obtina tot Premiul I, la sectiunea pentru copii a Festivalului de la Lugano (Elvetia). Regizorul Marius Rogojinschi primea pentru acelasi spectacol, la Gala Internationala a recitalurilor papusaresti de la Botosani, Premiul special al juriului pentru Regie si Optiune repertoriala.
V I C T O R T E I Ş A N U!
Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".
Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.
Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză". A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011).
În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani. În anul 2017 a publicat olumul „Cărți și autori”, apărut la editura Pim din Iași. Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.
De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne. Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.
Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.
I O A N C O B Â L Ă
Un personaj pitoresc, un moldovean autentic, un botoșănean hâtru. Asta a fost mereu Ioan Cobâlă. Însă, mai presus de toate, Ioan Cobâlă a fost un făuritor de artiști. Un om care a ascultat și a recunoscut - și poate aceasta a fost dintotdeauna excepționala capacitate a acestui om - talentul neșlefuit, a auzit ca nimeni altul glasul valoros pitit în emoția vreunui tânăr. Este cunoscut de-a lungul și de-a latul României. Talentul său a stârnit emoții pe toate meridianele lumii, de la Beijing la Helsinki, în Maroc, dar și în Siberia. Este imaginea profesionalismului și a calității în artă. Dirijorul Ioan Cobâlă are ceea ce rar mai găsim astăzi: pasiune pentru ceea ce face. Este omul care, după zeci de ani de carieră, spune simplu: dacă ar să o iau de la capăt, aș face același lucru! Talentul și, îndrăznim a spune, harul, îl recomandă ca fiind un artist național.
Pe străzile orașului său, dirijorul se mai plimbă uneori firesc, obosit sau fericit, dezamăgit sau entuziasmat. Pentru orice altă scenă din lume, însă, Ioan Cobâlă reprezintă un simbol, omul care transformă firescul în magie.
Sub bagheta sa au cântat de-a lungul timpului nume sonore ale muzicii românești care țin capul de afiș în orice spectacol: Irina Loghin, Ion Dolănescu, Floarea Calotă, Nicolae Furdui Iancu, Daniela Condurache, Sofia Vicoveanca, Benone Sinulescu, Elena Mândrescu, Petronela Rusu, Laura Ștefănescu și mulți alții.
Ioan Cobâlă s-a născut pe 1 ianuarie 1947, la Drăgușeni, județul Botoșani. O familie strașnică, pentru care viața nu s-a așezat de-a curmezișul, dar nici nu le-a presărat în cale boabe de mărgăritar. Mihai Cobâlă și femeia lui au crescut patru copii. Ioan, fiul cel mare, și-a văzut tatăl rostuind viața într-un fel care mai târziu avea să îi fie de mare folos. Un om care știa să meșterească orice. Era zidar, tâmplar, scotocitor în lemn ca nimeni altul. Ioan a urmărit fascinat cum dintr-un lemn anume tatăl făurea cu îndemânare orice, chiar și o vioară. Acolo, în miracolul copilăriei, în satul frământat de colectivizarea hulpavă, copilul Ioan a trăit pentru prima dată muzica. Acolo a învățat că prin muzică sufletul izbucnește și se înalță. Avea 27 de ani când a terminat Conservatorul. A primit un post la Iași, la Ateneul Tătărași. Unde, cum era de așteptat, a înființat o orchestră. Numai că, la scurtă vreme, a venit vestea că la Orchestra de la Botoșani e nevoie de un dirijor. Pentru prima dată, nu a mai fost nevoie să înființeze o orchestră, dar era nevoie de ceva mult mai dificil: visa să facă din Rapsozii Botoșanilor o orchestră profesonistă. Adică să așeze în fața artiștilor instrumentiști portative. A trimis soliștii să culeagă folclor prin satele județului, le-a orchestrat pe note și cu o iscusință uluitoare toate cântecele. Le-a impus o ținută și i-a învățat că muzica nu se face cu compromisuri. Ea place sau nu place nu pentru să sună frumos, ci pentru că în spatele unui cântec stau ore și ore de exercițiu personal, de muncă susținută, și că talentul te ajută în măsura în care tu, ca artist, știi să îl dezvălui publicului.
Nu e de mirare că foarte repede numele orchestrei de la Botoșani era pe buzele tuturor. Însă totdeauna acest nume venea laolaltă cu cel al dirijorului și maestrului său: Ioan Cobâlă.
Tinerii de atunci sunt astăzi artiști cu nume pe frontispiciul folclorului românesc. Și astăzi, pe lângă melodicitatea și frumusețea căpătată în timp, glasul acestor artiști poartă pe scenele țării și ale lumii recunoștința pentru maestrul lor.
