Deschidem astăzi o rubrică săptămânală, dedicată artei, în special creatorului. O rubrica de promovare a diverselor forme de manifestare artistică, în scopul de a readuce în conștiința Cetății omul și opera sa.
Arta este fiica libertății, spunea Schiller, iar prin artă privitorul își deschide propriile ferestre către alte forme de manifestare. Desigur, libertatea înseamnă și umbre, negare, chiar abuz de libertate, atunci când arta transmite mesaje confuze. Modul în care ne raportăm la artă reprezintă, în ultimă instanță, capacitatea fiecăruia de a discerne, de a trăi în propria libertate.
"Izvorul principal al interesului pornește din suflet și pătrunde în mod irezistibil în sufletul privitorului; aceasta nu înseamnă că orice operă interesantă izbește deopotrivă pe toți privitorii, prin simplul fapt că fiecare dintre ei e presupus a avea un suflet; nu poți emoționa decât pe un om înzestrat cu sensibilitate și imaginație. Aceste două facultăți sunt indispensabile atât privitorului, cât și artistului, deși într-o măsură diferită", scrie Eugène Delacroix în Pagini de jurnal (Ed. Meridiane București, 1965)
GEORGE ȘPAIUC
Născut pe 8 aprilie 1964, la Hlipiceni, judeţul Botosani, George Şpaiuc a absolvit Şcoala de Artă din Botoşani, ca elev al profesorului Victor Hreniuc. Autodidact, stăruitor atent şi răbdător în faţa peisajului, făuritor de pace în culoare, fără a epuiza încă temele picturale pe care le abordează, George Şpaiuc descoperă permanent alte şi alte lumini, în nuanţe şi perspective neaşteptate.
Pictorul îşi construieşte prin culoare propria maturitate artistică, dincolo de reguli, academisme sau subjugate traiectorii pe cărarea bătută a înaintaşilor. Cărare pe care artistul calcă, simte, caută, dar apoi coteşte brusc în spaţii apartent neconvenţionale cărora le conferă nota personală, fără a ieşi din patosul tradiţional, dar recompunând, coloristic şi compoziţional, întreaga percepţie a celor de până la el.
George Şpaiuc devine, astfel, un impresionist prin definitie, un colorist prin formaţie. Natura a rămas principala sa sursa de inspiratie, însă, completată de peisajul construit, rural şi urban, conferă complexitate şi profunzime artistului şi creaţiei sale.
ȘTEFANIA IACOB
Deşi gravă în atitudine, Ştefania Iacob nu a cântat niciodată cu disperare sau cu riscul de a pierde inocenţa în obsesii greu de controlat.
Ea este în primul rând o voce care transmite, lăsând publicul să îşi asume mesajul, încărcătura şi emoţiile fireşti. Cântă despre iubire, viaţă, moarte sau destin. Dar o face cu sinceritate şi puritate, fără să aşeze greutăţi pe inima ascultătorului.
"As vrea sa pot transmite oamenilor ca lumea poate si trebuie sa fie mai buna. Se poate sa traim frumos, inocent si in pace sufleteasca, sa se opreasca oamenii mari din fuga lor nebuna prin viata, sa asculte mai multa muzica folk, pentru ca acest gen muzical poate sa puncteze ceea ce sufletul si mintea lor simte zi de zi. As dori o descatusare a inimilor, o relatie interumana fireasca si iubire fata de natura", marturisea Ștefania Iacob.
COSTEL ZĂGAN
Poetul împlinește astăzi - 20 ianuarie - 60 de ani. Deşi pare să fie tributar poeziei tradiţionaliste, în vers clasic, Costel Zăgan îşi surprinde cititorul cu poeme îndrăzneţe, scormonitoare, dar lipsite de stridenţe lingvistice.
Poetul îşi asumă astfel o etică a cuvântului, el rămâne credincios sieşi, dar şi culturii în care s-a născut şi a creat.
Poemele lui Costel Zăgan nu cad în desuetudine, o anume mirare şi o sprinteneală a rimei asigurând poeziei coerenţa lirică atât de necesară, rima fixând, de fapt, mesajul poetic al discursului.
Insistenţa tematică (Eminescu, Poetul, dragostea etc.), relieful extrem de personal în care se desfăşoară, alături de o predispoziţie naturală pentru imagini poetice care dezvoltă aceste tematici, fac din Costel Zăgan un autor care permanentizează starea de poezie, o cultivă şi o transmite semenilor săi fără orgoliu, dar cu o responsabilitate care tinde să devină, în sine, o profesie.
Basmul fulgilor de nea
Şi ninsoarea Doamne-i o poveste
când poetul nu mai vrea să ningă
tot ce-a fost odată parcă este
noaptea-şi prinde stelele în grindă
Când poetul nu mai vrea să ningă
parcă s-au mutat zăpezile în cer
Dumnezeu încearcă să le-mpingă
şi-nfloreşte-n paradis un măr
Parcă ne-am mutat în cer
tot ce-a fost aici acolo iarăşi este
primăvara-i primul adevăr
şi ninsoarea ultima poveste
Când poetul nu mai vrea să ningă
iarna ne-o distribui prin oglindă
Noaptea ca o erezie suspendata
Mai ales dimineaţa poetul e inconfundabil
Atunci durerea-l face să dea tot ce are mai
frumos în el Şi lumina ce-o simte izbucnind
din toţi porii Aruncă lumea dintr-un vis în al
tul Dragostea rămâne însă cel mai tandru
mijloc de locomoţie Iubind putem ajunge ori
unde Poetul nu-şi nimereşte totuşi niciodată
muza Mereu şi mereu se trezeşte în visul
celălalt Frumoaso opreşte odată noaptea asta
Că vreau să cobor
