Pe 20 iulie, Constantin Dracsin ar fi împlinit 85 de ani. A trăit pământește doar 58. Din 7 ianuarie 1999, cei care l-au cunoscut îi socotesc veșnicia în fiecare scrijelire, în fiecare punct, cuvânt sau urmă de tuș lăsată pe hârtie.   

Artistul, poetul, prietenul, fiul, fratele, unchiul. Omul. Vulturul fără aripi care, sfidând toate legile fizicii, a trăit în înaltul Poeziei. Cu creionul între dinți, cu vorba mustind feciorelnic a viață, prea devreme matur și atârnat parcă în toate umbrele satului în care s-a născut, Constantin Dracsin a știut că neputința îi va oferi într-o zi șansa de a deveni nemuritor.  

CITEȘTE ȘI: "Meteorologii au anunţat cum va fi vremea în august, surprize mari în ultima lună ..."

 

În 26 de ani de veșnicie, Constantin Dracsin nu s-a împietrit în vreo statuie, deși un soclu al prieteniei se urieșește de la o clipă la alta, așa încât Dracsin pare mai viu și mai trăind ca niciodată. Toate acestea și grație unui om – Gheorghe Iavorenciuc - care l-a adus să ”odihnească” nu în murire, ci în spirit și flacără poetică. Pentru că, da, Colecția ”Constantin Dracsin”, din cadrul Complexului Muzeal Botoșani, este un demers unic în istoria culturală a orașului Botoșani, menit să păstreze și să promoveze memoria unui artist de excepție.  

Cum este perceput Constantin Dracsin într-o societate care ignoră din ce în ce mai mult actul artistic autentic și validează facilul fără valoare, dar cu impact imediat în zona virtualului nestatornic? Ce avem a învăța dintr-un destin care a excelat mai întâi într-o lume rurală ce nu îi oferea nicio șansă, care a purtat boala pe umeri pentru că palmele, brațele i-au fost ”mâncate” de poliomielită? ”Crucificat” în copilărie, Constantin Dracsin a știut că piroanele adânc înfipte în palme nu îi vor străpunge niciodată inima de artist. ”Eu trebuie să fiu nemuritor!”, le spunea, încă în viață fiind, celor care își vărsau uimirea în fața-i.

(Video / Montaj: Florin Timofte)

Nepotul Aurel și donația de o inestimabilă valoare  

Pe Aurel Macsim l-am întâlnit în urmă cu câteva zile. Om simplu, care culege din poezie cuvinte și le îmbracă în firescul zilei. Este fiul Mariei, sora cea bună și blândă a unchiului Costache. Nepotul ”dumnealui”, așa cum cu o înduioșată rostire îl numește pe Dracsin-Poetul.

”Sunt nepotul drept al dumnealui. Primul nepot, de la soră. Familia Gugoașă a avut opt copii, șapte băieți și o fată. Fata fiind Maria, mama mea. Era a doua născută”, povestește Aurel Macsim. Născut în 1956, nepot cu 16 ani mai mic decât Constantin, fratele mamei sale. ”Eram cel mai mare dintre nepoți, de asta poate și beneficia de vârsta, de puterea mea. De mic am fost cu el”, spune apăsat nepotul.

În audiență la Ceaușescu

Iar prima amintire își face repede loc: drumul cu unchiul Costache până la București, când au mers împreună în audiență la Nicolae Ceaușescu. ”Niciodată, niciodată nu mai fusesem cu el la un drum așa lung, să îl însoțesc atâta timp. Eram în clasa a III-a”. Se întâmpla prin anii 1965-1966. Constantin Dracsin, la 25-26 de ani ai săi, spera să îl convingă pe președintele României să îi acorde un ajutor, pe care să îl adauge celui – foarte mic – pe care îl primea de la CAP. Reușise să urmeze doar trei clase, apoi boala l-a doborât. ”A insistat, s-a interesat, și a decis să meargă în audiență la Ceaușescu. Bunicul fiind veteran de război, rănit, copiii mulți, nu avea cine merge cu el și am mers eu”, povestește nepotul Aurel.

Sigur, chiar și acele vremuri, un drum din Nord până la București nu era chiar un capăt de țară. Însă, pentru un om care nu își putea folosi mâinile, cu un copil de 10 ani drept ”toiag”, cu necesități de tot soiul... ”Nu aveam în sat autobuz, mergeam până în Bălușeni pe jos, apoi cu autobuzul și în final cu trenul”, își amintește Aurel Macsim. Un drum la finalul căruia aveau să afle că… Ceaușescu era plecat la ruși în acea zi. ”Nu am avut ocazia să stăm față în față cu Nicolae Ceaușescu. Ne-a primit un consilier. Țin minte că m-am așezat într-un fotoliu și m-am ridicat imediat ce am simțit că mă duc pe spate… Na, copil de la țară! (râde) La întoarcere, la o lună de zile, am primit răspuns de la București, se mărise ceva, nu făcusem drumul chiar degeaba, dar a fost ceva nesemnificativ”.

Nepotul Aurel pășește sfios prin amintiri. Își alege cu grijă vorbele despre ”dumnealui”. Așază între cuvinte pauze care se lungesc uneori precum o lacrimă, fără să cadă însă în lamentații comune, pe placul vremurilor de azi. Își îmbracă în emoție rostirea și știe că dincolo de poveste se află ceva mult mai puternic: destinul unui om care prin sine însuși s-a nemurit.  

”Icoana” Constantin Dracsin

Ce impact avea prezența lui Constantin Dracsin, îl întreb pe Aurel Macsim și privirea se luminează ca-ntr-un altar: ”Era o icoană!”

L-a cunoscut în multe feluri. I-a simțit ocrotirea, dar și dârzenia. Știa unchiul Costache să se comporte cu copiii, cu care a avut mereu ”relații de apreciere”. ”Știa când să ajute. Încuraja copilul să se comporte ca un matur, să nu fie plângăreț”. La rândul său, manifesta față de propria mamă o demnitate aparte. Nu accepta neputința, nici mila. Refuza până și să fie hrănit la masă. ”A cerut să i se facă o lingură de lemn mai mare, fără toartă. Sorbea de acolo, nu voia să fie hrănit”.

”Apuca sacul cu dinții, îl arunca pe umăr și venea acasă!”

Nu și-a arătat niciodată vulnerabilitatea, nu a cedat, nu a căzut. ”Era foarte puternic! Cred că și de asta a reușit. Era aparte. A avut ambiție. Când aduna bunicul recolta de pe câmp, el mergea și apuca sacul cu dinții, îl arunca pe umăr și venea acasă”. Greu ar imagina un regizor de film scene ca cele petrecute pe dealurile din Draxini la mijlocul secolului trecut.

Constantin Dracsin era omul care căra pe umeri damigene de țuică sau care știa să prepare, ca nimeni altul, cafeaua din boabe de struguri. ”Hai să te servesc eu cu o cafea cum nu ai mai băut!”, așa zicea și musafirul asista uimit la un proces de preparare a băuturii cum nu mai văzuse niciunde.

De pictat a început târziu, pe la 27 de ani, după moartea fratelui Mitruță. Apoi, de la 28 de ani a prins să și scrie. Din cele trei clase urmate la școala din sat știa să rotunjească literele. Litere pe care apoi le-a scotocit prin tot soiul de cărți. Într-o tăcută căutare, spera ca lumea să evolueze și să îi redea ceea ce îi lipsea cel mai mult. ”Până a început să scrie poezie a studiat singur. Citea continuu. Cărți, romane, poezie. Îl ajutam, cât învățasem eu prin a șasea, a șaptea… Îmi dădea să corectez, cum să articuleze, unde să pună virgula, punctuația. Când era vorba de gramatică cerea explicații. În rest singur a învățat. A studiat mult știința. El visa ca în timp știința să îi pună o mână în funcțiune, să îi facă o proteză”, povestește Aurel Macsim.

Tot nepotul Aurel a fost martor direct al alegerii numelui viitorul poet. ”S-a consultat cu mine ce nume să își ia. Cam cum să fie, zicea el? Crânguleanu, Crângulescu… I-am spus: dar ceva de la sat nu ar fi bun? Draxineanu! Voi pune scurt: Dracsin, a spus el. Eu îl vedeam altfel, ca făcând parte din altă clasă, altă categorie… E lăsat și de la Dumnezeu”.

”Când văd un om de acest fel mi-l fac cel mai bun prieten!”

Ce a învățat de la unchiul Costache? ”Să nu mă feresc de oamenii cu boală, cu handicap. Eu când văd un om de acest fel mi-l fac cel mai bun prieten. Nu din milă, ci știind ce capacitate poate să stea și în așa ceva. Mi-a schimbat un pic comportamentul, m-a direcționat cumva”.

Ce regrete a avut Poetul? Ce și-ar fi dorit cel mai mult să se întâmple în viața lui și nu s-a întâmplat? ”Când s-a îmbolnăvit și și-a dat seama că nu va reuși să termine ceea ce și-a propus. Ar fi vrut să lase treburile la punct. Niciodată nu și-a dorit ca cineva din familie să creadă că e o povară. Bunica ar fi spus odată: dacă mor vreau să știu cui las copilul acesta. Bunica era bolnavă de cancer, nenea Costache a înțeles și de acolo a primit un imbold”, spune Aurel Macsim.

Avea 58 de ani când s-a căsătorit. Pe 28 noiembrie 1998. O căsătorie de 40 de zile… După exact 40 de zile de la căsătorie, Constantin Dracsin urca la Cer.

Dacă s-ar face un film, ce titlu ar fi cel mai potrivit? Ce cuvinte l-ar caracteriza cel mai bine?, îl provoc pe nepotul Aurel. Lasă o clipă să lunece printre noi, apoi răgazul îi aduce în minte cuvintele lui Dracsin. ”El însuși a scris cel mai frumos: ”Și atunci când viața devine imposibilă, ea duce în spate nenumărate posibilități”. Un titlu bun, pentru că chiar așa este”. Un mesaj puternic, valabil și astăzi pentru noi toți. ”Când e greu, societatea dă naștere la oameni puternici. Când ai de toate și ai ocrotire, copilul se trezește la un moment dat neputincios”, adaugă Aurel Macsim.  

”În mijlocul operelor lui, aproape că zi de zi mă transform!”

La 85 de ani de la naștere, Aurel Macsim întregește Colecția ”Constantin Dracsin”. Biblioteca artistului, dar și zeci de pagini de manuscrise se vor afla, de acum, la dispoziția celor care vor dori să îl cunoască pe poet.

Gheorghe Iavorenciuc, fondatorul Complexului Muzeal Botoșani, își cumințește cu greu cuvintele. ”Ne-a dăruit foarte multe înscrisuri, aceste răbdări, scrijeliri ale gândului pe retina vremii. Constantin Dracsin este unic, este emoționant. Eu trăind de 26 de ani împreună cu el, în mijlocul operelor lui, aproape că zi de zi mă transform. Ca om, nu pot să înțeleg puterea lui, capacitatea lui de a aduna atâta putere supraomenească și atâta talent multisenzoarial în a exprima atât de fin și simbolic impresia lui față de viața pe pământ. Are atâtea mesaje incluse în scrierile lui, că rămâi copleșit”, rostește cu vădită emoție Gheorghe Iavorenciuc de lângă teancul de manuscrise abia primite, pe care mărturisește că ”nu le voi desface, va veni un timp și cineva care va avea tăria de a le desface”.

Valoroasa bibliotecă reprezintă un adevărat tezaur. ”Aurel Macsim, nepotul care a avut grijă toată viața de Constantin Dracsin, care i-a stat alături în clipele de necesitate umană, a avut bunăvoința și bucuria fantastică pentru comunitate de a ne oferi multe dintre cărțile care l-au însoțit pe Dracsin. Aici este izvorul, locul de unde s-a adăpat în filosofia unică, dracsiniană. De unde atâta putere la un copil care de la 9 ani nu a mai mers la școală, dar a avut o filosofie apreciată de Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Marin Preda, care l-au acceptat ca scriitor în Uniunea Scriitorilor din București. Vedem aici volume de artă din care se inspira. Poeții și scriitorii vremii, foarte multă filosofie universală. Multe cărți sunt de la prietenii lui de generație. El a urmat un fir poetic, din interiorul acestei generații, dar l-a cizelat fără mâini, în felul lui”, spune Gheorghe Iavorenciuc.

”El, Dracsin, era primit ca cel coborât din Cer!”

Dincolo de valoarea volumelor, biblioteca lui Constantin Dracsin ascunde și o poveste despre statornicie și prietenie. Autografe emoționante, cuvinte sincere, unele de o sfâșietoare duioșie, altele inspiratoare și plămădite cu un respect aparte. ”Voi face un capitol al autografelor și al prietenilor care îl înconjurau. El, Dracsin, era primit ca cel coborât din Cer. Gellu Dorian îmi povestește multe. Toată viața l-a însoțit, i-a bătut la mașină, l-a îndrumat. Lucian Valea este cel care l-a aruncat adânc în stilistica poeziei, în a afla cum se așază cuvintele nepotrivite ca să dea gândul și mesajul potrivit. A avut atâția prieteni în viață! Cred că și acum va avea înmiit prieteni!”, spune Gheorghe Iavorenciuc. 

"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni!"

Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz. Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur.

Într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul şi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ foarte frumoase" (”Neputinţa de sub fluviu”). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârşise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.

Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și contemplarea în şi despre sine au căpătat, în timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepțională. Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist.

"Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conştiinţă artistică neînseriabilă".