„Nemilostiva lege a firii” ne cere tuturor să așteptăm ceasul pentru a trece în Lumea de Dincolo și în istorie, de orice fel ar fi aceasta din urmă: a familiei, a orașului, a satului, a ținutului sau a țării. Alaltăieri, le-a pășit pragul cercetătorul, profesorul și academicianul, într-un cuvânt istoricul, Dumitru Vitcu.
Istoricul Dumitru Vitcu a fost, o viață de om, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, unde a explorat modernitatea românească, secolul al XIX-lea mai ales, însă a coborât și în veacul al XVIII-lea, pentru a ne aduce în minte zgomotul ciocanelor tăietorilor de sare de la Tg. Ocna (Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă), și a urcat în secolul XX, pentru a ne aduce în suflet sunetul viorii lui George Enescu, așa cum s-a auzit ea pe continentul nord-american (George Enescu în spațiul artistic americano-canadian). „Modernistul” Dumitru Vitcu a publicat cărți și articole importante despre evenimente definitorii ale secolului al XIX-lea (Regulamentele Organice, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Războiul de Independență din 1877-1878, Răscoala țărănească din 1907) sau despre personalități marcante ale marelui secol românesc (Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, „Diplomații Unirii” <Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Bălăceanu etc.>, inginerul Carol Mihalic de Hodocin), precum și pagini de neocolit, multe dintre ele triste, din istoria socială a „lungului secol al XIX-lea” (istoria evreilor, istoria țărănimii). Totodată, apartenența lui Dumitru Vitcu la „școala istoriografică ieșeană” este certificată și de faptul că a fost un remarcabil editor de documente, contribuind la editarea Regulamentului Organic al Moldovei, editând izvoare statistice din prima jumătate a secolului al XIX-lea și un jurnal de război al unei unități militare habsburgice, care a desfășurat operațiuni în Banat (1738). Întreaga sa operă științifică poartă pecetea noutății, a pasiunii pentru cercetarea de arhivă și a unei stil inconfundabil, clasic, dar nu lipsit de note ironice, ceea ce dovedește, o dată în plus, că a fost un istoric desăvârșit.
Profesorul Dumitru Vitcu a fost unul dintre ctitorii Facultății de Istorie din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde a desfășurat o excepțională activitate didactică și a contribuit la formarea unei generații de istorici, dintre care unii au devenit cadre didactice ale Facultății (Violeta Epure, Dinu Bălan), și a fost, în anii ’90, întemeietor al Facultății de Istorie a Universității „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Din conjuncția celor două instituții, Institutul din Iași și Facultatea din Suceava, a reieșit, acum un deceniu și jumătate, un temeinic volum omagial, care i-a fost închinat (Slujind-o pe Clio. In honorem Dumitru Vitcu), editat de un prieten (Mihai Iacobescu), de un coleg (Gheorghe Cliveti) și de un discipol (Dinu Bălan).
Pe lângă instituții de învățământ istoric, profesorul și cercetătorul Dumitru a întemeiat, împreună cu dl. dr. Silviu Sanie, cercetător la Institutul de Arheologie din Iași, și o revistă de înaltă ținută științifică, „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae” (SAHIR). De asemenea, profesorul Dumitru Vitcu a colaborat îndeaproape cu Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, având legături de prietenie cu profesorii ei (Ion Solcanu, Mihai Timofte, Ion Agrigoroaie, Ion Toderașcu), sau chiar de rudenie spirituală (Ioan Caproșu), și participând în multe comisii de susținere a tezelor de doctorat, pentru actuali sau foști profesori ai Facultății (Cristian Ploscaru, Ionuț Nistor sau Mihai-Răzvan Ungureanu; Dumitru Vitcu, Caleidoscop istoriografic. Note, observații și sugestii doctorale).
Pentru bogata sa activitate de cercetător științific și creator de școală istoriografică, Dumitru Vitcu a fost cooptat în primăvara acestui an între membrii Academiei Române, ca membru de onoare la Secția de Istorie și Arheologie, al cărei coordonator este acad. Victor Spinei, nelăsându-i-se răgaz, după cum se vede, să se bucure în tihnă de această frumoasă încununare a carierei, însă numele îi va rămâne pentru totdeauna înscris printre „nemuritori”.
Cercetătorul, profesorul și academicianul Dumitru Vitcu s-a născut în satul Ibănești, din fostul județ Dorohoi (astăzi, Botoșani), într-o familie care a fost binecuvântată cu trei feciori (Dionisie, Dumitru și Mihai). „Trei, Doamne, și toți trei” au făcut din nume neamului renume și au făcut ca numele satului de baștină, Ibănești, să fie aproape sinonim cu numele Vitcu! Dumitru Vitcu a fost elev al școlii din sat, unde învățătorii Arghir și Elena Nechifor au făcut adevărate minuni pentru multe generații de elevi, și al Liceului „Grigore Ghica voievod” din Dorohoi (coleg cu istoricul Constantin Cojocariu de la Săveni și cu jurnalistul Carol Cohn de la Londra), iar apoi student al Facultății de Istorie din Iași (coleg cu profesorul Ion Toderașcu) și doctor în istorie al aceleiași Facultăți, sub coordonarea profesorului Dimitrie Berlescu și a profesorului Constantin Cihodaru. La Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Dumitru Vitcu a avut doi „magiștri”, istoricii Leonid Boicu și Constantin C. Angelescu, de memoria cărora se va îngriji mai apoi, editându-le Scrierile, câțiva prieteni și colegi apropiați (Dumitru Ivănescu, Adrian Macovei, Gabriel Bădărău, Mihai-Ștefan Ceaușu și Cătălin Turliuc) și un model, acad. Alexandru Zub, căruia i-a fost alături, permanent și necondiționat, atât științific (editându-i recent, în 2023, volumul: Studii și note de istorie ecleziastică), cât și uman, până la acest din urmă vad.
La fel ca și tatăl său, Gheorghe Vitcu, care a trudit, ca orice țăran, până spre clipa cea din urmă a vieții, cioplind „ciolane” de roți și tocuri de fereastră, Dumitru Vitcu a muncit cu neodihnă la învierea „ciolanelor” istoriei românești și, din câte se pare, la un volum de memorii, care, atunci când se va publica, va fi o fereastră către istoriografia românească și către lumea istoricilor ieșeni din ultimul veac, așa cum puține, foarte puține, sunt.
Înainte de a sfârși acest ciot de aducere aminte, îngăduiți-mi să povestesc doar două amintiri, care mă leagă de profesorul Dumitru Vitcu, fie și pentru faptul că, la o simplă căutare pe internet, și lângă numele meu apar satul Ibănești și Liceul „Grigore Ghica” din Dorohoi. Prima: una din primele cărți de istorie care mi-a fost dăruită, când mă aflam în primul an de liceu (dăruitorul se numește Elvira Parasca, născută Adochiței) și pe care am purtat-o mereu cu mine, este Diplomații Unirii. A doua, pe care rememorând-o îmi apare o lacrimă în colțul ochiului, s-a petrecut pe la începutul lunii iulie 1987, când tatăl meu, trecând prin fața casei moșului Gheorghe a auzit o voce din ogradă (era glasul doamnei Reveca Vitcu, soția profesorului Dumitru Vitcu), spunând: „stai oleacă, bade Costică, să-ți spun că ți-a intrat băiatul la Facultate!” După aceea, valurile istoriei învolburându-se, l-am cunoscut pe profesorul Dumitru Vitcu abia după vreo doi ani de la terminarea Facultății, prin mijlocirea domnilor profesori Ioan Caproșu și Mihai Timofte (cel dintâi vorbindu-mi despre valoarea istoricului, iar cel de-al doilea despre talentul fotbalistului!), pentru ca de atunci până mai ieri să fiu onorat de discreta prietenie a istoricului Dumitru Vitcu, cu care am fost, preț de câțiva ani, și coleg la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”.
Acum, la sfârșitul drumului prin viața pământească a profesorului Dumitru Vitcu și la începutul căii fără de sfârșit, făgăduiesc să-mi plătesc o datorie veche față de Domnia Sa, și să continui studiul închinat satului nostru, care îi era atât de drag, acolo unde l-am lăsat în 2010, lucrare la care poate se vor asocia și trei tineri doctori în istorie, consăteni cu noi, Alina-Cătălina Ibănescu, Daniel Filip-Afloarei și Andrei-Octavian Vitcu.
Dumnezeu să-l odihnească pe cercetătorul, profesorul și academicianul Dumitru Vitcu și să aline durerea familiei!
Petronel Zahariuc, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"