Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.
The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.
The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și spital, acolo unde face curățenie și de unde, cu ajutorul unui coleg, obține ilegal pastile pentru soția lui. Mărturisirea vine mai târziu: cei doi au pierdut un copil, iar soția este prizoniera unei depresii devastatoare.
Momentele de tensiune, calmul aparent care își face loc doar pentru a accentua, ulterior, emoțiile și ritmul acțiunii, suspansul care clocotește în replici scurte, aproape încifrate, care construiesc un punct culminant pe care toată lumea îl așteaptă, dramatismul femeii care renaște doar la apariția unui prunc (în fapt, un cadavru pe care soțul îl fură de la morga spitalului) sunt elementele-cheie ale filmului regizat de Carlo Fusco. 
Povestea se derulează într-un sat în apropiere de Denver, Colorado. Filmările realizate într-un cătun românesc din zona Moldovei sunt, însă, de departe impregnate de atmosfera moldovenească, și nu doar prin specificul caselor, prin ulițele cu pietriș atât de familiare publicului românesc, dar și prin interioarele care păstrează elemente autentic românești, de la atât de cunoscutul tablou cu chipurile proprietarilor casei până la amenajarea interioarelor, chiar dacă regizorul dovedește o discreție aproape frustrantă în a oferi detalii din viața celor doi tineri. Frustrări care, de altfel, au rolul de a ține spectatorul într-o menghină a presupozițiilor, într-un adevăr relativ care, la final, se va prăbuși spre a face loc unei alte realități.
Michael Martini (interpretat de Vin Bejleri) manifestă față de Esther (soția interpretată de Ieva Lykos) o protecție înduioșătoare. Esther nu își revine după pierderea copilului lor, astfel că soțul recurge la orice pentru a o determina să iasă din disconfortul psihologic și din chinul trupesc în care s-a autoexilat.
Complice devine un coleg de la spital (interpretat de Tom Sizemore), însă riscul ca cineva să afle despre sustragerea medicamentelor devine din ce în ce mai mare. În acest timp, degradarea fizică și mentală a soției nu dă semne de ameliorare. Frământările lui Michael sunt accentuate de drumul repetitiv, pe timp de noapte și sub apăsarea grea a ploii. Sunt elementele, de fapt, care conduc discret către un deznodământ neașteptat. Drumul zilnic pe care Michael îl străbate pare să fie, astfel, spațiul din afara timpului în care ies la suprafață tulburările și natura reală a personajului, al cărui psihic se erodează progresiv spre zona degenerativă.
După ce soțul plănuiește să fure din morga spitalului cadavrul unui prunc, pe care apoi îl așază în brațele lui Esther, intră în scenă detectivul Wiesel (interpretat excelent de Bruce Davison), care alături de adjunctul său Goro Nagano (în interpretarea lui Hal Yamanouchi) încep o investigație.
Apariția Marthei (Maia Morgenstern), mama lui Michael, are menirea de a scoate la iveală amănunte din biografia fiului ei, elemente pe care spectatotul le preia și intră, astfel, în jocul impus de regizor. Cu toate acestea, punctul culminant al filmului nu constă în deslușirea furtului cadavrului (furt urmat chiar și de o crimă, anume moartea lui Carol, singurul personaj – interpretat de Daryl Hannah – care duce acțiunea într-o normalitate a vieții), ci în răsturnarea de situație pe care Carlo Fusco o construiește într-un ritm atât de alert și de imprevizbil, încât publicul este nevoit să reconsidere nu doar întreaga acțiune a filmului, ci și rolul fiecărui personaj în parte.
Din acest punct de vedere, filmul The Slider respectă canoanele clasice ale unui thriller psihologic. O luptă interioară care se transferă de la un personaj la altul, deteriorarea psihică și conflictul mental creator de confuzii și de frustrări periculoase. Pentru ca în final întreaga acțiune să se dovedească a fi doar câmpul de desfășurare al unei boli grave, un război psihologic pe care Michael îl poartă de unul singur. Gândurile au propriile lor vieți. Ele sunt ca animalele în pădure, oamenii într-o cameră sau păsările în aer, sunt cuvintele din Carl Gustav Jung care apar pe ecran la finalul filmului. 
Este momentul să remarcăm jocul impresionant al actriței originare din Botoșani, Ieva Lykos, care face un rol dificil, rol ce necesită în primul rând o expresivitate corporală și o elasticitate a gesturilor care să se muleze perfect pe replicile partenerului său. Esther reușește, pe întreg parcursul filmului, să atragă atenția asupra sa, trecând cu ușurință de la stările depresiv/maniacale la momentele de duioșie sau aparentă acalmie psihică. Fără să vorbească până spre finalul filmului, Ieva Lykos suprinde tocmai prin această capacitate excepțională de a transmite durere, emoție, zbucium interior. Impresionează mai ales plânsul chinuit, într-un hohot mut pe alocuri, care are puterea de a conduce și mai mult privitorul spre drama profundă a poveștii. În fapt, este vorba de a menține acțiunea pe o pistă falsă, pentru ca finalul să fie unul cu adevărat neașteptat. 
