LAUR, cartea iubirii de oameni și de Dumnezeu!

"Când am scris Laur, am plâns foarte mult", mărturisește Evgheni Vodolazkin. "Într-adevăr, Laur este un roman la care am plâns foarte mult. Am plâns cel mai mult. Și de aceea plâng și cititorii".

LAUR, cartea iubirii de oameni și de Dumnezeu!

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii, însă calea pe care o propune este de o complexitate atât de vastă, încât ea - calea - nu se întrevede decât spre finalul călătoriei. Acolo unde direcția nu mai presupune nici scop, nici finalitate. Căci "ce înțelegi tu prin drum – nu spațiile care rămân în spate? Și nu te lăsa atras fără măsură de mișcarea orizontală. Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni. De mișcarea verticală, a răspuns starețul și a arătat în sus".

Evgheni Vodolazkin scrie un "roman neistoric", dar în care concentrează întreaga istorie a omului, de la cele de jos până la cele cerești, acolo unde vindecarea capătă sens: "Știi, trebuie nu să judeci, ci să te îndumnezeiești!"

Romanul este structurat în patru părți: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii. Un traseu pe care personajul cărții îl parcurge primind identități diferite: la naștere se numește Arseni, apoi își spune Ustin. La mănăstire primește numele Ambrozie pentru ca, în final, să fie cunoscut cu numele Laur. Acțiunea se petrece în secolul al XV-lea, însă personajul trece dincolo de spațiu și timp, situându-se chiar și în afara propriului nume. Astfel, vom însoți prin paginile cărții un vraci, un nebun sfânt, un pelerin și un călugăr. Iar etapele spirituale sunt mai mult decât evidente. De la cunoaștere și trăire lumească la despătimire, drumul urcă apoi spre luminare și îndumnezeire.

Este excepțional modul în care Evgheni Vodolazkin își implică cititorul în drumul inițiatic al personajului. Pentru că fricile, credințele, spaimele și tranformările au consecințe asupra celor din jur. "Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblânzim", îi spune bunicul Hristofor micului Arsene, rămas orfan de ambii părinți.

Oamenii sunt, astfel, martori și depozitari ai trecerii lui Arseni prin viața pământească pentru că "trupurile lor tămăduite păstrau amintirea faptelor bune ale acestuia". Însă bătrânul Hristofor știe că trupul de carne este vremelnic și tămăduirea fără folos dacă sufletul rămâne pustiit și bolnav. De aceea, autorul își pregătește cititorul și începe să deschidă calea unei alte perspective. Demult, spune Hristofor, "în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul, ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum". Astfel că toate rețetele, învățăturile, întâmplările sunt notate pe coji de mesteacăn. Este prima încercare de a ordona haosul lumesc, de a pătrunde în spațiul fără timp: "…cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine".

Pregătit pentru cele ce aveau să vină, sufletul lui Arsene nu se zdruncină la pierderea părinților, nici nu se prăbușește atunci când Hristofor părăsește lumea materială. Adevărata prăbușire trupească, sufletească apare odată cu pierderea Ustinei și a copilului lor. "Ustina era totuna cu iubirea lui pentru ea. Ustina era iubire, iar iubirea era Ustina. El o purta ca pe o lumânare printr-o pădure întunecoasă".

O mare iubire care devine un puternic atașament, un inexplicabil prizonierat înlăuntrul căruia dragostea se transformă în crimă. "N-am să te cruț: ești vinovat de moartea ei pământească. Ești vinovat și pentru aceea că sufletul ei poate să piară", îi spune starețul.

Este păcatul în numele căruia Arseni va face apoi călătoria spre sine însuși. Acceptarea crimei este primul pas către penitență. "…eu i-am luat viața pământească. Starețul se uită liniștit la Arseni: Atunci, dă-i-o pe a ta". Arseni știe că este singura modalitate prin care va salva nu doar viața veșnică a Ustinei, dar mai ales dragostea lor și sufletul pruncului fără nume. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe".

Chinul lui Arseni, care începe să se numească pe sine Ustin, este impresionant din perspectiva sacrificiului manifestat în numele acestei iubiri. Este răspunzător de sufletul Ustinei nu doar în zilele vieții pământești, ci și dincolo de ele. "Dacă ai să mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu după faptele noastre, ci după setea mea de a o salva. Și acel puțin bine pe care l-am făcut trece-i-l ei".

Mereu în relație directă cu oamenii, slujindu-i cu o iubire fără margini și fără cruțare, Arseni acceptă batjocura, necredința celorlalți, chinurile trupului și ale sufletului ca fiind parte a penitenței și sacrificii necesare pentru salvarea sufletului Ustinei. Toate acestea îl apropie, însă, de rugăciune, iar vindecarea semenilor se face acum prin curățarea sufletului. "Prokopi, tu ai o tumoare a căilor respiratorii. Dacă hotărăști să ceri ajutor lui Dumnezeu, scapă mai întâi de ce te împăvărează", pentru că boala este o consecință a păcatului. Îndemnul către oameni este direct: "Trebuie să te izbăvești în mod conștient de păcate".

Sfințenia, credința, pocăința și iubirea necondiționată așază ființa umană în afara timpului material, în afara orgoliului (atot)cunoașterii. "Cunoașterea nu presupune întărire a spiritului, cunoașterea e evidență. Efortul presupune credință. Cunoașterea e pace, iar credința e mișcare". Îndoiala lui Arseni este și ea evidentă. Sfinții, oare, nu au cunoscut cunoașterea? "(Sfinții) mergeau prin credință. Și credința lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaștere".

Iar drumul nu este un scop în sine, ci o mișcare în urcuș, o evoluție a spiritului, o înălțime care cuprinde toate înțelesurile. "… asemăn mișcarea unei spirale. E o repetare, dar la un nivel nou, mai înalt. O retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte".

Ajuns în acest nivel al înțelegerii lumii, Arseni alege să se retragă în singurătate. "Am cunoscut mult timp lumea și am adunat în mine atâtea, încât de-acum o pot cunoaște înlăuntrul meu". Primește numele Laur.

Oamenii îl găsesc și în pustie, iar forța vindecărilor devine din ce în ce mai mare. Or Laur nu mai tămăduia prin plante, ci Dumnezeu lucra prin Laur. Dar vindecarea nu îmbunătățea decât trupul, iar Laur observa cu tristețe acest lucru. "Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obișnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mișcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat". Răspunsul pe care i-l oferă starețul este cu adevărat unul de Pateric: "Ce știi tu despre automatism, Ambrozie. Dacă ai darul vindecării, folosește-l, că altfel pentru ce ți-e dat. Automatismul va trece repede când n-o să mai fii tu. Dar miracolul vindecării, crede, și-l vor aminti întotdeauna".

Finalul cărții este de o elocință mistuitoare. Este o Carte de învățătură care concentrează întreaga istorie a neamului omenesc. Simplitate și rafinament, o privire de departe care apropie și te face părtaș. "Nu te întrista, Laure, că n-o să mai rămâi multă vreme închis în timp", îl avertizează bătrânul stareț, în afara timpului fiind. Capitolul Cartea liniștii poate fi, în sine, o singură carte. Este deopotrivă cartea iubirii, a smereniei, a căderii și a urcușului.

"Când am scris Laur, am plâns foarte mult", mărturisește Evgheni Vodolazkin într-un interviu. "Într-adevăr, Laur este un roman la care am plîns foarte mult. Am plâns cel mai mult. Și de aceea plâng și cititorii".

Nu vă temeți de lacrimă. Ea eliberează și face loc frumuseții. "Laur" este cartea care deschide sufletul. Este cartea iubirii de oameni și de Dumnezeu. Una fără alta nu își află rostul. Chiar dacă în iubirea de oameni ne mai rătăcim, iubirea de Dumnezeu este pururi mântuitoare.

 

Laur, de Evgheni Vodolazkin
Editura Humanitas, 2014
Traducator: Adriana Liciu

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

BRÂNDUȘA COVALCIUC - CIOBANU, un destin construit prin cântec!

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
1943

S-a născut în prima zi de primăvară, pe 1 martie 1964. Mama Eleonora își amintea mai târziu cum, în Maternitatea din Dorohoi, mogâldeața de fetiță pe care o ținea...

"În largul nostru". Un spectacol despre manipulare și adevărata libertate! FOTO, VIDEO

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
282

Ce legătură poate fi între o plută cu naufragiați și un studio de televiziune? Ce sens are foamea într-un întins de apă și cum ucide ea "în direct"? Teatrul Mi...

Premieră pe scena Teatrului Mihai Eminescu: "The American Dream"

Marţi, 21 Noiembrie 2017
302

Sâmbătă, 25 noiembrie, și duminică, 26 noiembrie, ora 18.00, botoșănenii sunt invitați la premiera spectacolului "The American Dream", după o idee de Murray Schisgal.D...