Cele patru elemente primordiale, sacre sunt apa, pământul, focul şi aerul. Înmulţindu-le cu cele 10 porunci în care este cuprinsă Legea lui Dumnezeu, aflăm "Cele patruzeci de legi ale iubirii".
Apa este simbolul vieții, al regenerării și al purității. Apa este Emoţia.
Pământul este element al genezei lumii. Este greu şi roditor. Este Trupul.
Focul se află într-o permanentă opoziție cu Apa. Este un element complex, schimbător, sacru şi purificator. Este Spiritul a tot ceea ce există.
Aerul este vital. Este uşor. Este Mintea. Controlează mişcarea Trupului, este supus Spiritului şi domină Emoţia.
Toate puse în mişcare de al cincilea element, Energia. Golul.
Omul (Iubirea) este un univers complex care are la bază cele cinci elemente sacre. Pământul (Trupul) are nevoie de Aer (Minte) pentru a supravieţui, de Apă (Emoţie) pentru a deveni fertil şi de Foc (Spirit) pentru a se purifica. Golul (energia) este impulsul care stă la baza dorinţei de a trăi (de a iubi).
De aceea, poate, cartea „Cele patruzeci de legi ale iubirii” este structurată în cinci părţi, fiecare purtând ca subtitlu numele unuia din cele cinci elemente şi reflectând în structura narativă particularităţile acestora, acţiunile fiecărui personaj fiind guvernate de cele 10 porunci în care este cuprinsă Legea lui Dumnezeu.
Perspectiva narativă obiectivă din Prolog conturează universul închis al Ellei Rubinstein, o femeie care se apropie de pragul celor 40 de ani fără să cunoască iubirea adevărată, deşi este soţie şi mamă. Angajată la o agenţie literară, trebuie să scrie un referat despre cartea „Dulce blasfemie”. Schimbul epistolar cu autorul romanului, Aziz Zahara, îi dovedeşte Ellei că ea este un univers magic format din cele patru elemente sacre, care aşteaptă iubirea.
Relatarea Ucigaşului, realizată din perspectivă subiectivă, are valoare anticipativă, prefigurând tema instinctului primar şi eterna întrebare: Ce primează? Instinctul de supravieţuire a individului sau a speciei umane?
Poveste în poveste, cartea lui Aziz Zahara, este o revelaţie despre relaţia spirituală dintre poetul persan Rumi şi dervişul sufit Shams din Tabriz. Perspectiva narativă este subiectivă, povestea despre universul exterior al fiecărui narator-personaj reflectându-se în imaginea propriului univers interior.
Secvenţele narative sunt legate prin alternarea planului temporal din 1242-1243, care găzduieşte lumea lui Rumi, a lui Shams, şi 2008, timpul Ellei.
Partea întâi, „Pământ”, sau „Lucrurile care sunt solide, adânci şi neclintite”, conturează cadrul spaţio-temporal al imaginarului narativ, dominat de călătoriile şi căutările prin lumile exterioare şi interioare ale personajelor. Shams din Tabriz defineşte firea umană: „Când le spuneai adevărul, începeau să te urască. Şi cu cât le vorbeai mai mult despre iubire, cu atât te urau mai mult.” Ella Rubinstein are o revelaţie: „... în ciuda cuvintelor îndrăzneţe cu care o tăgăduia şi a puterii sale de a se ţine tare, în adâncul sufletului tânjea după iubire.” Ca liante între cele două lumi apar Învăţăcelul şi Învăţătorul, cei care deschid calea poveştii.
Începe corespondenţa dintre Ella şi Aziz.
Partea a doua, „Apă”, sau „Lucrurile care sunt fluide, schimbătoare şi imprevizibile”, relatează depre Rumi, măcinat de un conflict interior pe care nu îl poate defini: „Sunt un om fericit, mulţumit de viaţa mea casnică şi de cea obştească. Atunci din ce pricină simt înlăuntrul meu acest gol care se adânceşte şi se întinde pe zi ce trece? Îmi macină sufletul ca o boală şi mă însoţeşte pretutindeni, la fel de tăcut ca un şoarece şi la fel de nesătul.”
Întâlnirea dintre Rumi şi Shams din Tabriz umple golul şi este pregătită de intrarea în scenă a cerşetorului Hasan, „un lepros împotmolit între două lumi”, care fuge din moschee, de la una din predicile lui Rumi, măcinat de întrebarea „ar mai fi oare marele Rumi dacă i s-ar fi dat viaţa care mi-a fost dată mie?”, a târfei Trandafirul Deşertului, care se deghizează în bărbat pentru a putea pătrunde în moschee, ca să asculte predica lui Rumi şi care se gândeşte că „ascultându-l pe Rumi într-o moschee ticsită, în după-amiaza aceea, am simţit un nor de linişte coborând asupra mea, la fel de minunată şi de mângâietoare ca priveliştea mamei când cocea pâinea”, şi a beţivului Suleiman. Alungaţi de ceilalţi, sunt salvaţi de Shams, iar Suleiman se gândeşte că există „un Dumnezeu care era în stare să ne iubească şi să ne ierte chiar şi atunci când noi înşine nu izbuteam cu niciun chip.”
Corespondenţa dintre Ella şi Aziz continuă.
Partea a treia, „Vânt”, sau „Lucrurile care se mişcă, evoluează şi provoacă” aduce în scenă Zelotul, care ne spune o poveste cu tâlc: „Un filosof s-a întâlnit într-o zi cu un sufit şi s-au privit pe dată. Cei doi au vorbit zile în şir, isprăvindu-şi unul altuia cuvintele. Într-un sfârşit, când s-au despărţit, filosoful a spus despre discuţia lor: Tot ce ştiu eu, el vede. Iar sufitul a spus la rândul lui: Tot ce văd eu, el ştie. Aşadar, sufitul crede că vede, iar filosoful crede că ştie. După mine, nu văd nimic şi nu ştiu nimic.” Este unchiul lui Baybars, care crede că „Războiul e miezul vieţii.” Acum capătă contur precis copiii lui Rumi, Aladdin şi Sultan Walad, caractere diferite, Kerra, a doua soţie a lui Rumi şi Kimya, fata care vede ceea ce nu se lasă văzut de ochii omului.
Continuă corespondenţa Ellei cu Aziz.
Partea a patra, „Foc”, sau „Lucrurile care vatămă, pustiesc şi nimicesc”, constituie punctul culminant. Personaje noi nu sunt conturate, iar cele vechi sunt măcinate de conflicte interioare puternice şi de conflicte exterioare violente, care pregătesc deznodământul, revelaţia.
Ella pleacă de acasă pentru a se întâlni cu Aziz.
Partea ultimă, „Golul”, sau „Lucrurile care sunt prezente prin absenţă”, restabileşte echilibrul tulburat în intrigă. Cartea este mult mai complexă decât pare la o primă lectură.
Aparent, Shams din Tabriz este ucis şi Rumi învaţă că, indiferent de religie, fiecare om poate spune că „Religia noastră e religia iubirii.”
În esenţă... Esenţa transpare din cele patruzeci de legi ale iubirii, scrise de Shams din Tabriz.
A patruzecea lege: „O viaţă fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauţi, spirituală ori materială, divină ori pământească, răsăriteană ori apuseană... Împărţirile duc la alte împărţiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur şi simplu.
Iubirea e apa vieţii. Iar cel ce iubeşte e un suflet de foc!
Lumea se învârte altfel când focul iubeşte apa.”
Recomand (de acelaşi autor): „Onoare”, „Bastarda Istanbulului”, „Lapte negru”, „Sfântul nebuniilor incipiente”, „Palatul puricilor”, „Ucenicul arhitectului”.
Mihaela ARHIP, Provocar(t)e
