"Mai departe nu m-aş duce
Dă-te, dă-te doar puţin mai
Într-o parte. Fă-mi şi mie
Loc pe cruce". Lucian Blaga
"Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă; frumoasă şi nevinovată".
Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica.
Sintagma din titlu aparţine Aurei Christi. Îi mulţumesc pentru „inima inimii”, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „văzduhul inimii”; Fericitul Augustin vorbeşte despre „urechea inimii” (aura cordi absurdescere), de „gura inimii căscată”, dar şi de „lăstarul inimii” ori de „ogorul inimii”, stăpânit de Dumnezeu.
Bineştie Aura că, de aproape 5 ani încoace, dau semn din infern, cu dragoste (v. Poveşti de iubire, „Contemporanul, Ideea Europeană”, mai 2017): „Magda Ursache scrie că «trupul subţire, de abur, al celui plecat îl văd şi eu» şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui Petru Ursache”. Da, respir încă, trag în piept aerul iubirii mele pentru Bătrânu: aer „rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc totuşi”. Pare neverosimil? Chiar este.
Viaţa mea după viaţă a început în noaptea Schimbării la faţă, din 6 spre 7 august, 2013. Ca-n Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale”.
Dar pentru cei care l-au împins în moarte pe Petru, în miezul verii, nu mă pot ruga, deşi Aura Christi o cere: „iartă, iartă, iartă” (aşa cum iarba iartă talpa piciorului)”. Mi-o cere şi iertătorul meu Confesseur, Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu, repetându-mi că iertarea ne îmbunătăţeşte fiinţa, ne-o curăţă, ne-o luminează. Nepreaştiind să iert, iert greu (întâi să-şi ceară iertare doctoraşul cel viteaz, croitor de stenturi, pe urmă îl iert), dar răbdarea în suferinţă o deţin. De la Părintele Arsenie Papacioc ştiu despre suferinţă că este „singura catedră supremă de teologie”.
Privindu-l pe duhovnicul-reper I.Cr. Teşu, pot spune –mutatis mutandis - ca Petre Ţuţea despre Mircea Eliade: este „om religios împlinit şi-mi asum pe deplin afirmaţia.Excelent per orationem, dar având totodată darul scrisului, mereu clar ca lumina zilei, cu dăruire de sine, tipăreşte carte după carte, cu bibliografia bogată şi mereu îmbogăţită, bogată şi sub aspectul conţinutului de idei. În zamişnic (cuvânt vechi) deţine belşug de nume şi de scrieri filocalice; citatul memorabil îi stă la îndemână.
Demersul Părintelui Teşu este mereu hotărâtor în vremi închise, ca ale noastre, când mulţi sunt setoşi în a ponegri biserica şi credinţa românilor, deşi avem sfinţi de pus în lumină, oamenii cereşti (cum le spune Ioan Gură de Aur) ai temniţelor, care s-au putut ruga şi pentru torţionari, şi pentru cei ucişi de ei.
Acum, da, apele sunt otrăvite, nu când striga Brateş, la TVR Liberă, că sunt. Biserici vechi, ca aceea din Vinţa de Alba, sunt înecate în iazul de decantare a sterilului. Şi n-am crezut că va mai ajunge (ca-n lacul Bicaz) vreo biserică pe fund de lac, fie din Moldova, fie din Munţii Apuseni, cu cimitire săteşti cu tot, cu cruci cu tot. La Vinţa, în 13 aprilie 2018, s-a slujit ultima liturghie, ca, apoi, apa acidă să ajungă la obrazele sfinţilor de pe ziduri.
„Jos porcăria!”, a urlat Leana Ceauceaşcă şi a căzut biserica Sf. Vineri. Acum aud (ştire sau neştire, nu mai ştiu) că se va ridica o moschee chiar pe pământul aparţinând Brâncovenilor, omorâţi pentru că nu s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Iar analistul Cristian Pârvulescu, preşedintele asociaţiei „Pro Democraţia” susține (pe Digi 24) că Stalin a fost antisemit pentru că avea „formaţie de preot ortodox”. Zău? Sub cizma tătucului, din 29584 de biserici, mai erau, în 1940, aproximativ 500. Şi tot Stalin scotea revista „Bezbojnic”.
Optimistul Profesor-Preot I.Cr. Teşu (şi cât îi admir optimismul!) şi-a intitulat o carte cu cuvintele cuviosului Porfirie: „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, subtitlul fiind: Sensul mântuitor al suferinţei (ed. Eikon, 2017; ed. Doxologia, 2018).
După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.
Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”. Sau, pentru a spune ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.
Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm din tot sufletul, poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia necazurilor, p. 394).
În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018) a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte, arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia lacrimilor (p. 365-400).
Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof. Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală. După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu, dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa.
Prietenii mă sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui. Am ajuns la ceea ce Petru Ursache numea „dragoste-sacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.
Sunt multe feluri de lacrimi bune: lacrimi de necaz, lacrimi din culpă, lacrimi de deznădejde şi lacrimi din milă; se plânge din lipsa bucuriei, plâng cei obritis corda (etnosoful ştie că se moare din inimă rea), dar cea mai dureroasă lacrimă e a dorului-dor. Numai că „împlinirea dorului” (Sf. Maxim Mărturisitorul) tot prin lacrimă se întâmplă. Şi prin ruga continuă. Mă rog la serafimul albastru, cu 3 perechi de aripi, dăruit de sculptorul Vlad Babcineţchi. Am o căruţă de sentimente şi o găleată de lacrimi. Dacă te rogi cu „inima în brânci” (cum scrie marele poet Ştefan Baciu), se întâmplă ceva misterios: ruga capătă puterea de a expia, de a izbăvi. Rugăciunea e liniştire în coşmar, sprijin în disperare.
În rândurile de mai sus, a fost vorba despre plânsul natural, firesc, despre lacrimile aşa-zicând particulare, plâns aflat pe treapta de jos. Există şi lacrimi condamnabile: din păcat, din trufie, din laudă deşartă. Există, însă, după Sf. Grigorie Palama, şi „botezul lacrimilor de umilinţă”, un botez al lacrimii prin lacrimă.
Am reţinut din Teologia necazurilor că la iluminaţii în suflet („elita duhovnicească”, aşa cum o numeşte autorul), „rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii înseşi”: „ei devin rugăciune” (subl. mea, Magda U.). Iar pe treapta superioară a rugăciunii se întâmplă o căldură surprinzătoare, „suprafirească”; când vine şi lacrima, „roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate” (passim, p. 307), „căldura se topeşte în râul lacrimilor”. „Lacrimile dorului de Dumnezeu dau sufletului «dulceaţă negrăită»”(Sfântul Simeon Noul Teolog). Sau, după Sf. Paisie Aghioritul, drag eseistului: „Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amărăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce”.
Repet: e vorba de plânsul duhovnicesc, harul fiinţei îmbunătăţite. Sunt „lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine”. Aici se cuvine să trimit la „înţelepciunea smereniei”, de care vorbea Saint-Exupéry în Citadela: „singura pe care o putem dobândi noi, oamenii de rând”. De ajuns la lacrima harismatică e greu, dar cred în „lacrima curăţitoare”, în „plânsul care bate la uşa cerului” (Sf. Ioan Scărarul”).
M-am sprijinit, în notele mele, pe Poet/ Poetă, care sunt copiii lui Dumnezeu şi care tind să acceadă „din inima inimii” la „cerul cerului”.
