GELLU DORIAN: Personaje în căutarea unui Caragiale

Replica? Păi, mai toate replicile din opera lui Caragiale sunt de preferat! Dacă ar fi să mă refer la o replică scurtă, care ar putea sta şi acum pe buzele celor care aşteaptă berea, micii, ciolanul cu fasole, ţuica fiartă şi vinul fiert prin tot felul de pieţe pline cu candidaţi trimişi de la centru, aş alege: "Eu cu cine votez? Hîc!"

GELLU DORIAN: Personaje în căutarea unui Caragiale

Gellu DORIAN

Prestigiul şi locul lui I.L. Caragiale, pe care le ocupă în istoria literaturii române, sunt bine-meritate. Asta ne-ar mai lipsi, să căutăm noduri în papură unde este evident că acestea nu există. Universalitatea lui Caragiale este, la rîndul ei, una ce se justifică prin expunerea unor tipologii nu neapărat româneşti cît balcanice, de zonă, care au interesat anumite cercuri de analiştii de tipologii de margine a Europei, care, din păcate au rămas ca imagine generală a românilor. Caragiale n-a urcat, în introspecţiile sale, înspre nord, mai sus de Ploieşti, de Mizil sau de Buzău, unde îşi încropise o afacere, un restaurant care i-a oferit suficient material pentru schiţele sale; n-a explorat zona Moldovei, pe care a pus-o în teatru, cu aceleaşi efecte moralizatoare, hazlii, contemporanul său mai vîrstnic, Vasile Alecsandri; n-a explorat nici zona Ardealului şi nici cea a Olteniei, ori Banatului, nici cea a Dobrogei. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat un „scriitor zonal”. Însă ce a făcut în acea „zonă” explorată cu ochiul lui de „alogen” (bunicii lui s-au stabilit în Ţara Românească pe la final de secol XVIII) adaptat la mediul autohton, devenind român-balcanic get-beget, a fost genial, de ne-egalat. Perspectiva pe care a deschis-o, deşi a închis mult cercul de explorare, creînd modele de neimitat, l-a făcut şi peste timp la fel de viu, de actual, contagiind întreaga ţară cu tipologiile create de el (sau mai curînd, scoase de el din mediul în care trăia). Cel puţin prin piesele de teatru (în afara de Năpasta), prin Momente şi schiţe, prin „lumea lui Mitică”, îl simţi şi astăzi.

Alături de Gh. Brăescu şi, mai tîrziu, prin Tudor Muşatescu, ori Theodor Mazilu şi Ion Băeşu (sau aceştia alături de I.L. Caragiale, evident!), a pus în pagină vieţi care par a trăi şi acum printre noi. Nu acelaşi lucru l-a reuşit congenerul lui (cu care nu în puţine rînduri s-a contrat tocmai din cauza „balcanismului” unuia şi „europenismului” celuilalt), Mihai Eminescu, care, creînd limba literară, şlefuind la ea de la şperaclu la cel mai fin şmirghel, n-a izbutit să-i facă pe mulţi români din timpul lui dar mai ales de după el să vorbească corect limba română (cel mai prost, dacă veţi analiza cum se vorbeşte limba maternă, se vorbeşte tocmai în zona din care Caragiale şi-a extras personajele, motivele: cei mai mulţi bucureşteni, unii chiar şi educaţi, folosesc firesc dezacordul, fenomen extins în toată Muntenia – iar dacă doriţi, ascultaţi cum se vorbeşte la televizor şi vă veţi convinge de „efectul Caragiale” şi de ignorarea „efectului Eminescu”). Eminescu prin articolele sale politice, în care critica personaje, figuri de tip Caragiale, este la fel de actual pe cît este şi leatul său, Caragiale! Însă noi vorbim aici de literatură, unde se pune altfel problema. Din acest punct de vedere, Caragiale este un geniu. Cît priveşte existenţa prejudecăţilor, cred că acestea, în ceea ce priveşte opera lui Caragiale, nu există. Prejudecăţi sunt doar la cei care fac acum liste, topuri, dau premii, evidenţiază sau ignoră: şi mă refer aici la doar două cărţi despre I.L. Caragiale apărute cu ceva timp în urmă şi receptate diferit: cea a lui Dan C. Mihăilescu – I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, menţionată şi cu asupra de măsură analizată şi propusă în tot felul de topturi, şi cartea semnată de Mircea A. Diaconu – I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică, carte ce propune o altă interpretare a lui Caragiale, cu o altă privire asupra operei, în mod special, dar şi a omului, mult mai puţin evidenţiată şi lăsată oarecum la margine! Este tocmai efectul pe care-l provoacă, din totdeauna, centrul faţă de margine.

Priorităţile şi evidenţele sunt ale centrului, ignoranţa rămîne în continuare faţă de ceea ce se petrece la margine. În ceea ce-l priveşte pe omul Caragiale, ale cărui „hachiţe”, de la cele iscate în familie, la cele ale „nemulţumitului de ţară”, dar de un rafinat cult al prieteniei, totuşi (nu şi în relaţia cu Eminescu!, de ce oare?, ne întrebăm, ştiind că el, spre finalul vieţii, cînd a căutat un loc de refugiu, nu a ales nici Grecia, nici Turcia, nici Bulgaria, ţări ale balcanismului evident explorat cu atîta meşteşug de el, ci Germania, unde şi-a găsit sfîrşitul într-un abuz tabacic, asemănător cu bulimia personajului lui Unamuno din Negura, care sfîrşeşte mîncînd pînă ce crapă), doar din acest punct de vedere să-l putem privi cu alţi ochi, cu cei ai timpului de azi, atît de bine reprezentat în nemuritoarea sa operă. „Mentalul colectiv” am spus mai sus cum se reflectă în timpul prezent: vorbire proastă a limbii române în partea de sud şi în rîndul politicienilor, starea continuă de zeflemea, de discurs politic de tip Caţavencu, Farfuride şi Brînzovenescu, refuzul europenismului de tip Eminescu, acceptarea balcanismului de tip Caragiale. „Ha-ha-ul” este, dacă analizaţi, să zicem receptarea poeziei de azi, mult mai acceptat şi mai de succes decît alt gen de poezie care, deşi mai bine ancorată, chiar şi prin inovaţie, de tradiţia şi identitatea naţională – nu de naţionalism! –, nu este luată în seamă.

Sunt efecte, de cele mai multe ori, de nesesizat, pentru că au intrat deja în obişnuit, sunt încetăţenite, fac parte din mentalul colectiv. Această doză de „nocivitate” ţine şi de nivelul de educaţie al celor care intră conştient sau inconştient în „efectul Caragiale”. De exemplu, conştient intră cei de tipul „Academiei Caţavencu” şi cei de la „Caţavencii”, inconştient intră unii jurnalişti şi cei mai mulţi dintre telespectatorii care iau de bună vorbirea incorectă a acestora. Ce fac profesorii de limba română, cei mai buni, este doar o infimă lecţie preluată de la sobrietatea lui Eminescu faţă de limba română, profesori care se luptă cu loazele de tipologie caragialescă, aşa cum ar fi „Domnul Goe”.

*
       Regretatul Laurenţiu Ulici a avut un proiect despre această „relaţie”, de prezenţă a lui „Hyperion în ţara lui Mitică”. Totul era însă privit dintr-o perspectivă SF, să-i zic aşa, fiind analizată o lume care, dacă ar fi ajuns peste mii şi mii de ani, în alt timp, aici s-ar fi găsit doar lumea lui Hyperion şi mai puţin lumea lui Mitică. Şi asta pentru că rudimentarul este sortit pierii, erodării rapide, aşa cum este înfăţişarea lumii spre care a mers Caragiale, în timp ce durabilul, sortit perenităţii, nu putea avea decît înfăţişarea lumii spre care a tins Eminescu. Însă cartea lui Laurenţiu Ulici, din păcate, n-a mai apărut decît într-o formă ce a adunat articolele sale şi enunţată cumva, sumar, ideea de mai sus. Dezechilibrul se simte şi acum, se vede cu ochiul liber. Am explicat oarecum mai sus. Miticii sunt din ce în ce mai mulţi, Hyperionii aproape inexistenţi. Nu vedeţi cît de uşor sunt eliminaţi şi trimişi spre margine cei care ies din tipar (Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Mihăieş şi alţii ca ei, înlocuiţi cu inşi de „iz caragialesc”, de tip Marga, pentru care „invenţia caloriferului” este o prioritate de scos în lume faţă de traducerea cărţilor scriitorilor români!, Liviu Pop, fost ministru al Educaţiei, ca să nu mai vorbim de hoarda de teleormăneni, de la premier la şeful jandarmeriei, postaţi pe cele mai înalte scaune, vizibile de la o poştă, poziţii de pe care li se văd defectele, pe care nu le mai pot ascunde). Ar putea oare să nu-mi placă, la Caragiale, ceva? Opera este toată lamură! Omul, poate omul, dar şi el a fost unul plin de insolit, de viaţă, de lume, cu plusuri şi minusuri – dacă nu l-ar fi ironizat pe Eminescu, deşi o făcea cu „colegialitate”, şi asta din „liberalismul” lui funciar, poate chiar din cauza liber-schimbismului de care a dat dovadă spre finalul vieţii, faţă de conservatorismul lui Eminescu, care l-a cantonat într-o neacceptare a modernităţii vieţii politico-sociale de atunci, deci dacă nu l-ar fi ironizat pe congenerul său, ar fi fost şi omul la fel ca opera, perfect! Replica? Păi, mai toate replicile din opera lui Caragiale sunt de preferat! Dacă ar fi să mă refer la o replică scurtă, care ar putea sta şi acum pe buzele celor care aşteaptă berea, micii, ciolanul cu fasole, ţuica fiartă şi vinul fiert prin tot felul de pieţe pline cu candidaţi trimişi de la centru, aş alege: „Eu cu cine votez? Hîc!” Sau: „Nu mă-mpinge c-ameţesc!”. Iar cele de tipul discursurilor Caţavencu, Farfuride, Brînzovenescu ori de farmecul replicilor lui Pristanda sunt superbe! Orice comentariu ar fi de prisos!

*
Dacă ar fi să mă refer şi la “feminismul” lui Caragiale, care i-a dat, în faţa bărbatului, un plus femeii, deşi a portretizat-o pînă dincolo de caricatural, punîndu-l pe bărbat în evident ridicol, care „la o adică ţine la onoarea lui de familist” sau face declaraţii pe nevăzute – „Angel radios!” –, iubind în adulter ca elocventa slugă Chiriac, iubit fiind şi el cu patimă la rîndu-i, azi el nu s-ar justifica nici într-un fel, privind escaladarea zonei politicului de la noi de un „pluton analfabet” de femei (şi asta nu este o afirmaţie misogină, ci o realitate uşor de constatat!), care fac şi desfac, mint şi-şi duc traiul prin hotelurile bucureştene cu haiduci de Telorman, ca-n pădurile nebune de altă dată, ca apoi să iasă pe sticlă îmbujorate şi dînd tot felul de ordonanţe de urgenţă, ameţite ca la uşa spitalului bolnavii de gripă. Lipseşte azi un Caragiale, să le pună în pagină, să le facă nemuritoare, dar în locul lui apar luptătoare şi susţinătoare ale feminismului ridicol, care aleg cele mai inadecvate momente pentru a-şi arăta indignarea faţă de „violenţa domestică” de la noi, care este expusă de mass media zi de zi, de parcă numai asta s-ar petrece la noi în viaţa de familie (vezi cazul Medeea Iancu din ianuarie de la Botoşani, cînd a dat hienelor de presă carne pentru două luni, ignorînd ceea ce de fapt ar fi trebuit să fie de primă pagină şi anume Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”). 

Dacă pui în balanţă aceste fenomene, vei vedea că escaladarea şi percepţia răului creează personaje mereu în căutarea unui Caragiale, care, din păcate nu mai are cum să apară.

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Eleganţă de chihlimbar

Duminică, 7 Octombrie 2018
1599

Mai avem nevoie de Educație?

Vineri, 5 Octombrie 2018
764

Magda Ursache: În poala lui Marx

Sâmbătă, 29 Septembrie 2018
1153

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Magda URSACHE: Etic, estetic sau "est-etic"?

astăzi, 20:54
103

Cum să rămâi indiferent la incursiunea lui Sorin Lavric în bolgie (v. Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018)? Eseistul are aptitudinea de a spune adevărul (e chiar "s...

Un hoț a furat cabluri cu sârmă din cupru, dar a reușit să provoace un incendiu!

astăzi, 18:36
525

Lucrătorii Secţiei de Poliţie Rurală nr. 1 Botosani au fost sesizaţi cu privire la faptul că, în ziua de 21 octombrie 2018, un bărbat în vârstă de 42 ani, din comuna Curteșt...

Comercianți din Piața Mare, amendați și lăsați fără marfă! - FOTO

astăzi, 16:58
905

Polițiștii locali din cadrul Serviciului Activitate Comercială și Cameră de Corpuri Delicte au acționat în Piața Centrală a municipiului Botoșani, în vederea î...