O lege numită a Inocenței Copilăriei, depusă în Parlament încă din 2016 și despre care nimeni nu aflase, dar care a devenit brusc periculoasă din momentul în care ea a beneficiat de o adoptare tacită în Senat, a scos la iveală un interes sporit, o agresivitate nefirească, manifestată în societate prin atitudini și acuzații greu de înțeles. Să precizăm de la început că acest demers legislativ – consacrat cu denumirea de Lege a Inocenței – este în fapt un proiect privind interzicerea cursurilor de educație sexuală în învățământul preșcolar, primar și gimnazial, fără acordul scris al părinților sau tutorelui.
Așadar: interdicția intervine în absența acordului părintelui sau tutorelui. Categoria de vârstă este și ea clar determinată: învățământ preșcolar, primar și gimnazial.
Cu toate acestea, legea a stârnit valuri de indignare, organisme și organizații din toate punctele cardinale transmițând mesaje îngrijorătoare și avertizând asupra unei posibile adoptări a legii în Camera Deputaților.
Federația Asociațiilor Studenților în Medicină din România își manifestă îngrijorarea și condamnă Proiectul de Lege pentru “Inocența Copilăriei”. Organizația Salvați Copiii România îşi manifestă și ea îngrijorarea şi atrage atenţia asupra unui fenomen grav, cauzat în principal de lipsa educaţiei sexuale, şi anume mamele minore. Publicații dintre cele mai diverse – adevărate luptătoare pentru drepturile omului – ne avertizează de asemenea cu privire la Legea Inocența copilăriei (...), "care interzice definitiv educația sexuală în învățământul preșcolar, primar și gimnazial, amenințând cu pedepse cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă profesorii care o încalcă".
Asta deși proiectul stipulează clar NU că se interzice predarea, ci se interzice predarea FĂRĂ ACORDUL PĂRINȚILOR.
Apare fireasca întrebare: Cine se teme de părinți?
De când a avea nevoie de acordul părinților înseamnă a interzice definitiv ceva? De ce o o prevedere legală care s-ar derula cu acordul părinților devine deodată ceva nociv, periculos, denigrant?
De când a avea nevoie de acordul părinților înseamnă a interzice definitiv ceva? De ce o o prevedere legală care s-ar derula cu acordul părinților devine deodată ceva nociv, periculos, denigrant?
Citim, într-un asemenea alarmant text cu privire la necesitatea acordului părinților, că "o eventuală promulgare a acestei legi va fi un atac asupra dezvoltării corecte și conștiente a tinerilor din România, cu rezultate dezastruoase pe termen lung". De ce? Aflăm imediat:
"Introducerea educației sexuale în școli nu este un atentat la inocența elevilor, este o necesitate care încurajează tinerii să cunoască riscurile și beneficiile unui comportament sexual adecvat și să înțeleagă această responsabilitate".
Un semnal de alarmă demn de cauze mai bune, am spune noi. De exemplu, mortalitatea infantilă (moartea copiilor de la naștere până la împlinirea unui an de viață, o categorie la care România se află pe locul întâi în Europa de aproape un deceniu!). De exemplu, numărul uriaș al avorturilor înregistrat în România (nu doar în rândul adolescentelor!) în ultimul sfert de secol. Sau abandonul școlar din cauza sărăciei.
Ne întoarcem la textul Legii Inocenței Copiilor și poposim asupra ultimului paragraf, cel care face referire la calitatea de pedagog a celui care ar trebui să “predea” astfel de “lecţii”. Scrie inițiatorul legii: Cine ne garantează că “dascălului” nu îi face plăcere să umilească sexual copile de 10-11 ani, sau că are aplecări mai spre băieţeii de 7 ani? Până unde are voie să meargă “profesorul” în “predarea” lui? Cine îl evaluază pe acesta vizavi de trăirile lui sexuale? Dacă “profesorul” consideră anumite practici sexuale deviante drept normale, cum îl oprim să nu le prezinte în mod încântător micuţilor din auditoriu? Care sunt limitele normalităţii sexuale a profesorilor? Cum ne punem la adăpost copiii de abordări perverse sau hărţuire sexuală la astfel de “cursuri”?
Să amintim că asistăm, în ultima perioadă, la un asalt asupra așa-zisei educații a copiilor, cu accent pe necesitatea unor redefiniri, a unor restructurări a ceea ce era până acum în firescul lucrurilor. A devenit o urgență națională a le explica elevilor despre sex și sexualitate, despre identitatea de gen și așa-numitele stereotipii. Li se explică elevilor că sunt singurii care pot decide asupra corpului lor – indiferent că este vorba despre a alege ce vor să fie (fete, băieți) sau despre a face un avort, de pildă.
În urmă cu câteva zile, într-o școală din județul Botoșani s-a petrecut un fapt care a stârnit indignarea multora dintre cititorii noștri. Doi băieți cu vâste de 11-12 ani au fost surprinși – de mai multe ori – întreținând relații sexuale în toaleta școlii.
Într-un articol, însă, al cărei autor este îngrijorat de o eventuală adoptare a extremistei Legi a Inocenței, citim următorul paragraf cu privire la inițiarul acesteui demers legislativ: "cel atât de îngrijorat de soarta copiilor noștri încât propune acest proiect, are informații cum că fetițe de 10 ani pleacă rușinate de la astfel de cursuri și că unii băieți nu mai înțeleg că e rău să ai sentimente erotice pentru alți băieți. La care replica poate fi simplă – în România, de la abrogarea infamului articol 200, adică din 2001, ceea ce e extrem de târziu pentru o țară cu pretenții de civilizație, homosexualitatea nu mai este incriminată. Ceea ce înseamnă că, desigur, nu e nimic rău în a avea sentimente erotice față de persoane de același sex".
Prezentul material nu impune, nici nu apără așa-zisa Lege a Inocenței. Cel mult o propune unei dezbateri. Noi doar așezăm încă o dată, în acest final de articol, o întrebare firească: De ce necesitatea unui acord parental transformă, din start, o lege în interdicție? Cine se teme de părinți?