Sâmbătă seara, la Urgențe. "Cum vă numiți? Marian și mai cum?". Bărbatul se odihnește într-un scaun cu rotile și capul bălăngăne jucăuș de-o parte și de alta a feței femeii în portocaliu. "Mmmmm....mmmm.... Marian!". "Marian și mai cum, numele de familie al dumneavoastră, vă rog?". Prea mult! Bălăngăneala se transformă într-o scuturare morocănoasă și iritată. Nu știe. "Câți ani aveți?". Și asta e prea mult. Femeia îmbrăcată în portocaliu ține în mână o fișă în care nu știe ce să consemnze.
Marian e bine îmbrăcat, dar cu multe grade de alcool. Probabil cules din fața vreunei bodegi, căzut în cruntul ger al serii. Alături așteaptă, de vreun sfert de oră, o targă pe care tronează un bărbat ciufulit, cu mâinile ascunse sub pătură. Tot cu multe grade, dar probabil că de acolo, din înălțimea la care se află, înțelege că niște oameni – mulți – au pornit prin ger și zăpezi ca să îi salveze viața. "E vina meeeeaaaa! Știu, sunt vinovat!". Nimeni nu îl ceartă. La intrare în secția de Urgențe, doamna Anca (apuc să citesc pe ecuson) îi ține isonul la conversație. "De ce? Ce ați făcut?". Ciufulitul prinde momentul unei spovedanii. "Că-s un nenorociiit! De asta!". "Nu aveți casă?", întreabă un alt angajat. "Aveți unde merge?". Întrebările curg cu calm, chiar dacă în mica încăpere de la UPU traficul se întețește de la o oră la alta. Dar sunt informații importante, necesare pentru a realiza un parcurs al pacientului. Unii sunt transportați la Psihiatrie, alții la Contagioase, cei mai mulți rămân internați la Mavromati. Sosesc de peste tot ambulanțe, echipaje SMURD, oamenii în portocaliu așteaptă calm să își lase în siguranță pacienții.
La televizorul din încăpere, o emisiune protevizionistă cu un concurs de succes. Nu se uită nimeni. Aparținătorii așteaptă liniștiți, pacienții sunt conduși în zona sigură, unde intră pe mâna specialiștilor. Bătrâne cu chip firav, bărbați înalți la trup, dar doborâți de durere, accidentați, boschetari guralivi, câțiva tineri loviți de febra virozelor agresive.
Din când în când se face cărare și doamna Anca pășește încet spre zona de Urgențe, unde se află medicii. Sporovăiește calm cu bătrânul care șonticăie cu teamă, sprijinit de brațul angajatei care preia cazurile. Nu îi grăbește pasul și nu își retrage brațul care sprijină decât atunci când e sigură că pacientul e în siguranță.
Oameni săraci, unii. Orășeni cu mândria răzbătând de dincolo de durere, alții. Un spațiu al suferinței.
Un grup de tineri se agită în fața ușii care se deschide doar pentru pacienți. Unul dintre ei nu înțelege de ce nu poate merge cu iubita lui până în sala de consultație, unde angajații care intră și ies poartă măști protectoare. Omul de la securitate îi explică de ce și cum, dar primește în schimb o rafală de râs batjocoritor. "De ce râdeți? E de râs?", se miră omul de la securitate, dar nu apucă să afle răspunsul, pentru că celălalt tânăr din grup îl apostrofează amenințător: "Ce, cumva nu e voie să râzi? E interzis?!" Spiritele se calmează repede, dar rămâne în aer o iritare friguroasă.
În celălalt capăt al orașului, la Contagioase, o doctoriță ca o bunică își plimbă stetoscopul pe trupurile frisonate de viroze și împarte cu generozitate sfaturi de specialist trecut prin toate cele. Nu trebuie să iei antibiotic, dacă nu vrei să dai de belea mai mare. Face repede lista cu medicamentele necesare și explică pe îndelete ce și cum. A!, și supă de găină! Neapărat o supă de găină!
Șoferii de taxi care știu farmaciile deschise la ore târzii ("Dacă nu e deschisă nu vă iau bani pe cursă!", dar avea dreptate, era deschisă!), farmaciștii care te privesc în ochi și spun la urmă: Sănătate multă, să fie de folos!, deși nu intră în fișa postului, vânzătoarele de la magazinele de cartier care nu te lasă să iei produsul de deasupra, pentru că știu că mai dedesubt găsești ceapa mai fragedă...
Viața în offline. Fără like-uri, doar cu priviri și semnale de bunătate. Fără distribuiri, în afara mâinilor întinse către cel în nevoie. Fără trafic și concurență pe vizualizări, pentru că nimic nu înlocuiește o privire adevărată, nimic nu există în afara vederii împreună.
În spațiul virtual ne transformăm, cultivându-ne un ego dincolo de care nu mai simțim bucuria aproapelui, suferința, extazul, plânsul, nu mai știm acasa sufletului. Ne înjurăm, ne punem la punct cu grație. Câți dintre noi mai facem un pas?
Suntem societatea sensibilă care preferă să distribuie un strigăt de ajutor, dar nu face pasul pentru a fi ea însăși ajutorul? Am ajuns românii care se emoționează la o fotografie cu bătrânii săraci din căsuțele mici și văruite albastru-luminos, dar nu oferim brațul atunci când îi vedem pe stradă?
Distribuim zburdalnic și revoltați știri cu titluri zăngănitoare precum "Romania inapoiata: Doua treimi dintre locuitorii de la sate se duc la toaleta in fundul curtii". Mereu, vâzând titluri de acest fel, revine în fața ochilor o poveste auzită în urmă cu ani. Un bătrân vine la oraş, la nepoţi. Se aşază cu toţii la masă şi, la o vreme, bătrânul începe a se agita prin casă. Nu mai rezistă mult şi anunţă că iese pe afară (omul nu cunoştea oraşul, nu ieşea prea des din sătucul lui de departe). Au trecut ceasuri lungi, s-au năpustit îngrijorările peste nepoţi, agitaţie mare!, bătrânul parcă intrase în pământ. Într-un târziu, obosit, dar mândru de el, s-a întors. Întrebat unde a umblat, omul a explicat: nevoi fiziologice urgente, doar că "satul ista al vostru-i tare lung, mult am mai umblat să îi dau de capăt!" Păi, bunicule dragă, nu vezi mata că toaleta e ici, în casă? "Doamne fereşte, oameni buni!", zice bătrânul, "doar nu v-a trecut prin cap că în timp ce voi, colea, staţi la masă, eu să fac nefăcute în casa voastră!"
Întrebarea este - şi devine şi mai ispititoare - despre acea o treime care NU SE DUCE la toaleta din fundul curţii. Cine sunt cei care, într-un sat, îşi permit să amenajeze o toaletă, având în vedere că asta implică în primul rând un sistem de canalizare care ţine strict de administraţie (primărie), apoi, admiţând că există canalizare în sat, ale cui sunt casele noi construite cu baie în interior etc., etc.
E ca şi cum, atunci când distribuim pe FB fotografii cu bâtrânii noştri de prin sate şi ne dă lacrima de dragul lor, am scrie sus, mare şi răspicat: "înapoiaţi cu wc în curte". Uneori, ieșirea din online înseamnă să îți asumi VIAȚA, cu toate ale ei. E un exercițiu de umanitate.
