ARTA la ea acasă. "Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?" FOTO, VIDEO

"Cozmiță, cum se scrie rrom, cu unul sau cu doi de r?". "Cu un singur Ţ", răspunde Cozmiță Lascarache.

ARTA la ea acasă. "Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?" FOTO, VIDEO

 Lucrare de Silviu Babii  

"Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?", ne întreabă Octavian Paler, în "Viața pe un peron". Pentru că "un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început". Dar în cântec, pe acest drum, izbucnește sufletul. Pe acest drum muzica se întâlnește cu Cuvântul, cu Culoarea, cu sufletul artistului.

În rubrica noastră, ARTA LA EA ACASĂ, vă prilejuim reîntâlnirea cu trei oameni de certă valoare ai Cetății sau, mai degrabă, bucuria retrăirii în muzică, poezie, pictură.

C O Z M I T A  L A S C A  R A C H E 

"Cozmita, cum se scrie rrom, cu unul sau cu doi de r?". "Cu un singur Ţ", raspunde Cozmita Lascarache. Si stie el ce spune si de ceea ce spune este mandru: s-a nascut ţigan, iar Dumnezeu a tinut cont de asta. I-a dat, la nastere, si har si noroc. Cu Cozmita Lascarache poti vorbi orice, despre orice.

Nascut intr-un sfarsit de toamna, pe 21 noiembrie, Cozmita Lascarache vine din tinuturile Sulitei, din familie de artisti lautari. Bunica din partea tatei era grecoaica, povesteste botosaneanul, insa cel care i-a marcat intreaga viata este tatal sau. De la tata a prins secretele muzicii. Doar cand vorbeste despre tatal sau malurile ochilor ii licaresc, intr-o albie de sfinte amintiri.

A urmat primele 8 clase la Dracsani. Ani in care si-a consolidat studiile muzicale. Ore intregi, zile pline de note imaginate, sunete, melodii, reluari.

Studiile din copilarie nu seamana deloc cu anii de ucenicie de la liceul de arta. Cozmita Lascarache auzea muzica, o canta dupa ureche, bazandu-se pe agerimea sa nativa, fara de care la nimic nu i-ar fi folosit partiturile sau studiile academice.

Dupa cele opt clase, a dat examen la Liceul de Arta din Iasi. A intrat, dar tatal nu s-a indurat sa il dea de acasa, cel putin nu la un liceu de muzica. El stia ce inseamna muzica: studiu continuu.

 

"Pentru el mai eram copilul alintat, chiar daca numai in sufletul lui, pentru ca foarte rar imi arata. Nu ma batea, nu ma certa, dar daca ma uitam mai atent la el imi curgea o lacrima", isi aminteste Cozmita Lascarache. Muzica, si stia batranul Lascarache ce stia, e haina grea, chin sufletesc... Frumos si dumnezeiesc chin, e adevarat! Asa ca a plecat Cozmita la oras, dar nu la Iasi, ci la Botosani. A urmat un liceu cu profil mecanic, apoi s-a angajat la Textila. A lucrat un an in fabrica, pentru ca, dupa ce a urmat cursuri de contabilitate - legislatie si merceologie, a trecut la sectorul contabilitate al fabricii, unde a petrecut opt ani.

Frica de Dumnezeu si umbra tatei, de care aminteste des, si de fiecare data cu acel licar in coltul ochilor. "Tata era de o corectitudine proverbiala. El visa omul ideal! Nu era conservator, ma punea sa studiez tot ce era nou. Vedea ca lumea evolua si voia sa fiu pregatit".

Muzica devine filosofie de viata, o viata cu sunetele si regulile ei, cantata dupa ureche, ca si cum ai invata matematica fara tabla inmultirii, dar traita pe note, pe partitura potrivita...

 

L U C R E Ţ I A  A N D R O N I C

Este una dintre cele mai discrete prezenţe din lumea literară botoşăneană, însă cărţile i-au fost, dintotdeauna, cărare şi drum. Scriitura Lucreţiei Andronic nu dărâmă tipare, nici nu impune tematici în limbaj artistic inovator. Însă discreţia tandră, melodia ritmului şi armonia interioară aşază poeta într-o ipostază sentimentală echilibrată, pe un loc ce i se cuvine doar sieşi.

De la coloratura creştină la aerul de erotism, între reflecţie şi voluptate, versul Lucreţiei Andronic se ritualizează, capătă solemnitate, un miraculos bine gestionat, atât cât să transfigureze şi să provoace cititorul de poezie.

Lucreţia Andronic este membră a Uniunii Scriitorilor din România, statut obţinut după publicarea multor volume de versuri, dar şi adjudecarea premiilor literare de-a lungul timpului. Lucreţia Andronic a absolvit şcoala primară la Dumbrăveni, iar în anul 1940 vine la Botoşani, unde va fi elevă a Liceului "Carmen Sylva" până în anul 1948, când începe cursurile Facultăţii de Chimie Industrială Iaşi, instituţie unde a obţinut şi licenţa. Îşi desfăşoară activitatea profesională la Gostat Călineşti şi Gostat Vlăsineşti, iar din anul 1960 activează la Direcţia Agricolă Botoşani, până la pensionare.

Debutează în revista Convorbiri literare. Primul volum de poezii apare în anul 1987, intrarea poetei în lumea literară românească făcându-se, cum altfel, prin "Uşa dintre cuvinte", la Editura Litera. Peste un an, aceeaşi editură publică volumul "Târgul de vise". După 1990, Lucreţia Andronic publică volumele "Vara neterminată", Editura Litera, "Întîlniri în infinit" (1992), Editura Cariatide, "Vacantă în cer", Editura Cariatide (1993). Editura Institutului National pentru Societatea si Cultura Română publică volumul "Între două vesnicii" (1997), iar Editura Geneze își asumă, în 1999, "Inelul nuntii de pelin". 

La Botoșani, Lucreția Andronic își încredințează scriitura Editurii Agata, care în anul 2003 editează cartea "Raza pe care urc", iar doi ani mai târziu, Editura Axa îi scoate volumul "Păcate omenesti sau Jurnalul unei fete bătrâne". În 2007, Editura Mongabit, din Galați, publică două volume, "În calea misterelor" şi "Pentru tot si pentru toate", iar anul 2010 aduce pe piața literară un nou volum semnat de Lucreția Andronic, "Nu mai ştiu când şi unde", poezii editate de Quadrat Botoşani, ediţia a doua apărând în anul 2011, la Cluj-Napoca, Dacia XXI.

Despre poezia şi proza Lucreţiei Andronic au scris, de-a lungul vremii, G. Bădescu, Gellu Dorian, Emil Iordache, Dorin Baciu, Lucia Olaru Nenati, Silvia Lazarovici, Maria Baciu, Theodor Damian şi mulţi alţii.

Poeta a fost distinsă cu diplomă cu prilejul aniversării a 12o ani de la aparitia revistei Convorbiri Literare, publicaţie unde Lucreţia Andronic a debutat.

 
Semnatura

Intre un somn si altul
ma iubesc cu neantul.
Intre o nastere si alta
Intrec sageata micului zeu
cu viteza luminii
masurata in ritmul singelui meu.
Coplesit de armonia consoana-vocala,
ating trupul cuvintului
cu pana muiata-n sfiala.
Semnez inlauntrul lui
si ma iubesc iar
cu zilele de calendar
pline de necaz.
Mohoru-mi arunca-n obraz
nesabuinta cu care am semnat!
Trebuie sa fi fost o greseala!
Semnasem cu un condei fara cerneala

Printre regrete 

Regret tot ce n-am facut.
Pomul oprit. Gîndul ascuns.
Regret mrejele în care-am cazut,
iubirea din calea careia am fugit.
Regret ca ce-am întîlnit am pierdut.
Ca n-am întîlnit ce as fi vrut.
Regret ca nu sînt copac.
Sa dorm, si sa mor în picioare.
Regret ca sînt nunta fara taraf.
Chef fara pahare.
Regret ca zîmbetul tau e plin de noroi.
Ca zîmbetul meu e tavalit în praf.
Regret ca sînt. Regret ca nu sînt!
Regret ca n-o pot plagia pe Edith Piaf,
Seducatoru-i, rîvnitu-i refren:
Rien, non, je ne regrete, rien!
Regret ca regret. Regret ca…
Dar ce oare nu regret?
Poate doar ca nu-s fulg în perna
celui de Dumnezeu si de oameni uitat.
Sigur ca nu-s frunza cazuta
pe ochiul înlacrimat!

 

S I L V I U  B A B I I

Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta generozitate, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. 

Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea. 

Ca să înţelegem mai bine despre ce fel de boală îl "locuieşte" pe Silviu, trebuie să spunem că este vorba despre o maladie genetică extrem de rară (cam 4 cazuri la 10.000), miopatia Duchenne, o forma gravă de distrofie musculară.

La Silviu Babii, boala a debutat la 3 ani, de atunci viaţa fiind o luptă de fiecare clipă, zi cu zi, noapte de noapte. Şi-a văzut tatăl lovit de aceeaşi boală, urmărind chinul părintelui său în diferitele faze ale evoluţiei distrofiei musculare, i-a fost alături până în clipa de pe urmă. Distrofia produce atrofia musculară progresivă, manifestându-se prin scăderea forţei musculare. Medicii spun că un copil cu o asemenea maladie, mai ales dacă ea debutează la 3 ani, ca în cazul lui Silviu, în 10-12 ani ajunge în scaunul cu rotile, după care viaţa mai joacă la loterie anii care urmează. Silviu a depăşit şi 10, şi 20, şi 30 de ani, şi va trece bine şi peste 40 şi mai departe. "Doctorul mi-a zis: tu trebuia să fii acum, la 30 de ani, ori în scaunul cu rotile, ori mort!", îmi mărturisea Silviu într-un interviu, acum 7-8 ani.

De ce Silviu ne îngăduie alături, în viaţa-i? Pentru că boala lui a avut un inamic mai puternic decât mii de medicamente revoluţionare: PICTURA. A pictat, s-a refugiat în culoare, însă mai presus de toate cred că a învins sufletul lui curat.

Silviu nu este nici în scaunul cu rotile, nici învins, deşi durerea, chinul, suferinţa sunt imense, sunt crunte. El pictează nu pentru a-şi câştiga faima, prestigiul, nemurirea. Silviu pictează pentru că astfel se salvează pe sine de la deznădejde.






 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

INVITAȚIE de weekend: Mănăstirea Popăuţi, între istorie şi vitregiile ei! FOTO, VIDEO

Sâmbătă, 16 Iunie 2018
1352

Mănăstirea Popăuţi aşează definitiv Botoşanii, de multe secole,  pe harta mondială a valorilor culturale autentice. O mănăstire modestă ca trăire şi manifestare printre veacurile purtăt...

Cinci ani de la trecerea în veșnicie a Părintelui Iustin Pârvu

Sâmbătă, 16 Iunie 2018
516

-Care este prima imagine pe care o aveți cu Părintele Iustin Pârvu? Ce impact a avut prezența acestui mare om asupra Sfinției Voastre?  Ieromonah Siluan Antoci: Cu mare bucurie vorbim despr...

ȘTEFAN CHIHAIA, uimitoarea poveste a botoșăneanului pentru care VIAȚA este cel mai bun profesor!

Miercuri, 13 Iunie 2018
9693

"Am fost creați să fim fericiți, puternici și sănătoși, însă am uitat cine suntem cu adevărat", ne spune Ștefan Chihaia. Iar atunci când aceste lucruri esențiale ...