”Într-un târg de provincie ca al nostru, gara este marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea”. Ați recunoscut replica celebră din ”Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian.
Suntem la Botoșani, capăt de linie. Locul în care România se oprește pe un peron de gară. O gară pe cât de impunătoare, pe atât de izolată. Odinioară mândria acestui nord de țară, astăzi aproape trasă pe linie moartă. Ați fi surprinși să aflați câți botoșăneni, mai ales din generația tânără, nu au apucat să urce niciodată în tren.
Gara din Botoșani se transformă pe zi ce trece într-un monument al nostalgiilor risipite. Pe aici a trecut Eminescu, probabil că pe acest peron o aștepta înfrigurat pe draga Veronica, atunci când se afla la Botoșani, găzduit de buna lui soră, Harieta. Cu trenul până la Botoșani călătorea și Regele Ferdinand, când venea în vizită la prietenul Moscovici. Tot aici, chiar în clădirea pe care o vedem astăzi, la începutul anilor 1900, a locuit criticul literar George Călinescu, autorul ”Istoriei literaturii române”.
Proiectată încă din 1867, Gara din Botoșani a fost inaugurată în anul 1872, odată cu tronsonul de cale ferată Botoşani-Vereşti. Era, în acele vremuri, a treia gară din ţară şi deservea unui oras în plină efervescenţă economică şi culturală.
Proiectul de arhitectură a fost realizat de concernul austriac Victor von Offenheim în stilul unei gări austriece. Proiectul tehnic era realizat de matematicianul și fizicianul Elie Radu, originar din Botoșani.
Pe 1 noiembrie se împlinesc 154 de ani de când orașul Botoșani este unit cu sistemul feroviar național prin legătura feroviară Verești – Botoșani. Cu toate acestea, este printre puținele linii ferate neelectrificate nici până astăzi.
De departe, zidurile Gării Botoșani se proiectează maiestuos pe cerul albastru, purtând parcă blazonul unor vremuri aristocrate. Pe măsură ce te apropii, forfota orașului se stinge și pătrunzi într-un alt timp. ”Glasul roților de tren” se aude din ce în ce mai rar. Puținele trenuri care vin și pleacă înseamnă, de cele mai multe ori, un vagon care abia gâfâie până la Verești, ca acolo să se agațe de alte trenuri mai bogate și care să le poarte pe drumurile de fier electrificate ale țării.
Lângă clădirea gării, în dreapta, un pasaj te îmbie să cobori parcă într-o lume necunoscută. Spațios, am spune chiar curățel, dacă încă de la primele trepte nu ne-ar izbi damful de toaletă publică, un semn al necivilizației cu care, din păcate, suntem prea obișnuiți. Parcurgem rapid scările jos-sus și iată-ne pe peron, între două linii. Linia 1 și Linia 2. Doi-trei pasageri pe bănci. Primul tren pleacă abia peste o oră și jumătate.
Intrăm în gară. La Botoșani, niciun tren nu vine și nu pleacă de la linia 2. La Botoșani, niciodată nu cobori dintr-un tren pentru a urca în altul. Pentru că, nu-i așa, suntem la capăt de linie.
În prezent, singura utilitate a pasajului gării este doar pentru cei care doresc să stea pe banca dintre două linii ferate.
În rest… Ca la muzeu. Admiri zidurile, mesajele rămase din alte vremuri. Sectorul de bagaje, modern și cu explicații amănunțite. Până când observi că nu funcționează… pentru că e scos din priză.
”Nu m-am priceput nici să călătoresc prin viaţă, nici să iau din ea doar peronul”, scrie Octavian Paler în Viața pe un peron.
Dar, așa cum spunea Mihail Sebastian, ”într-un târg de provincie ca al nostru, gara este marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea”.
Botoșani, capăt de linie
Realizator: Florentina Toniță
Foto&Video/Montaj: Florin Timofte
O producție Știri.Botoșani.Ro
Octombrie 2025