Dincolo de aparenta prețiozitate a titlului, cartea lui Irvin D. Yalom este mai presus de toate un tratat despre iertare, iubire, asumare. Sau despre cum înveți să mori, în vâltoarea vieții fiind.
Venind acestea de la Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea) poate fi privită și ca o terapie de câteva sute de pagini. Titlul original al cărții – "The Schopenhauer Cure" - nu face decât să confirme o dată în plus misiunea cu care autorul și-a trimis în lume personajele.
Dacă ar fi să lecturăm strict în spirit literar, avem în față un roman. Irvin D. Yalom stăpânește intriga, creează caractere, construiește conflicte pe care le gestionează cu un talent demn de marii scriitori, reușește de asemenea dialoguri savuroase sau, dimpotrivă, agățate într-un suspans firesc, fără urma de artificiu care să dea în vileag profesionistul-pedagog. Curgerea și desfășurarea acțiunii pun în valoare substratul terapeutic, miza unei profesii care a inspirat de-a lungul timpului scriitori sau cineaști din toată lumea.
Însă parcă mai mult decât toate impresionează la această carte felul în care Yalom l-a strecurat înlăuntru pe Arthur Schopenhauer, în fapt o adevărată monografie a filosofului german fără de care înțelesul volumului nu ar fi fost deplin, iar personajele nu și-ar fi împlinit rostul. Esența gândirii lui Schopenhauer este "emoționantă, cuceritoare, jucându-se cu contraste violente, între instinct și rațiune, pasiune și salvare", spune Thomas Mann, și privind din această perspectivă, poveștile-confesiuni din cabinetul de terapie capătă consistență și se desfășoară ca într-un manual de sine stătător.
"Soluția Schopenhauer" dezvăluie de la început faptul că Julius este bolnav de cancer, formă agresivă. Va mai beneficia de "un an bun" de viață, după care boala nu îi va mai oferi răgazul unei vieți sociale sau profesionale. Julius este psihoterapeut. Toată viața, în îndelungi și deseori costisitoare ședinte, îi învățase pe pacienți să își accepte moartea. Devenind propriul pacient, Julius este nevoit să facă o schimbare, dar alege să își continue viața alături de grupul de terapie pe care îl coordona, nu înainte însă de a face un tur în trecutul său profesional. Așa se întoarce la Philip, un pacient în cazul căruia terapia a eșuat în urmă cu 15 ani.
Chiar dacă Julius este arhitectul și constructorul metodei terapeutice, personajul în jurul căruia se petrec toate întâmplările și care bulversează, spre a reașeza în altă albie, grupul de terapie, este Philip. Prin Philip grupul se transformă, capătă consistență, analiză, profunzime, chiar dacă toate acestea conduc spre un final neașteptat.
"Lecția numărul 1 de psihoterapie: niciodată ideile – întotdeauna relația", spune Julius. Or relație înseamnă contact, comunicare, "eu-tu", reacție, sentiment, emoție. Un drum greu, cu urcușuri mici și coborâșuri neașteptate. "De fiecare dată când mă deschid față de cineva, ființa mea rămâne diminuată", iar Philip așază în fața-i un zid de autoapărare, găsind argumente care să îi satisfacă refuzul: "să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur".
Philip devine în ochii celorlalți o "clonă pompoasă a lui Schopenhauer", "acel idiot care stătea acolo rostind absurdități și pretinzând că e om". În fapt, Pam are dreptate. Philip era o postișă, un fals intelectual cu pretenții de geniu. Numai că a imita și a ascunde adevărata personalitate nu înseamnă a deveni acea personalitate. Sau, cum însuși Philip recunoaște, "este regretul de a stăpâni doar marile idei, dar de a nu fi contribuit la ele".
Irvin D. Ialom accentuează trăirile personajelor sau, dimpotrivă, le exilează în insule filozofice, dar de fiecare dată o face cu rafinament și cu delicatețea unui profesionist care cunoaște nu doar potențialul emoțional al pacientului, ci și limita de suportabilitate la suferință. Julius consimte și încurajează confesiunea, dar lucrează de asemenea, la dozarea emoției și a exteriorizării. "Julius le explica întotdeauna studenţilor diferenţa dintre confesiunea verticală şi cea orizontală. Grupul încerca să obţină, cum era e aşteptat, o confesiunea verticală – detalii despre trecut, inclusiv prin întrebări precum aplitudinea şi durata viciului său – în timp ce confesiunea orizontală, adică o confesiune despre confesiune, era întotdeauna mai productivă".
Impresionant la ilustrul autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, este că devine observator al spectacolului vieții, manifestând deseori mefiență față de propriile metode de terapie, dar demonstrând în final eficacitatea și reușita grupului. Dar nu o face la nivel teoretic, ci învățând alături de pacienții săi. Știe să aștepte, să provoace, să oprească la timp un tăvălug ce riscă să distrugă mai mult decât să edifice. "În liniştea totală care urmă acestei izbucniri, Julius se întrebă dacă este bine să continue. Adesea era mai bine să aştepţi – una dintre axiomele lui preferate pentru terapie era bate fierul cît e rece! Julius considera că terapia este o secvenţă de activări emoţionale urmate de integrare, astfel că acum reflecta asupra abundenţei emoţionale care fusese exprimată".
Cartea lui Irvin Yalom este un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. O viață care poate fi descoperită chiar și numai acceptând acest dar al simplei existențe. "Ar trebui să tratăm cu indulgență orice nebunie, eșec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce avem în față sunt, pur și simplu, propriile nostre eșecuri, nebunii și vicii. Nu sunt altceva decât eșecurile umanității căreia îi aparținem și noi și, în consecință, toți avem ascunse în interiorul nostru aceleași eșecuri. Nu ar trebui să-i înfierăm pe ceilalți din cauza acestor vicii doar pentru că ele nu se manifestă la noi în această clipă", spune Arthur Schopenhauer.
Cartea lui Irvin D. Yalom este scormonitoare până la supliciu. Prin suferință și asumare, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. O lecție de umanitate pe care fiecare avem a o învăța. Iar soluția, dacă aveți răbdare să citiți cele peste 430 de pagini, nu, nu este Schopenhauer. Secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.
