Jim Fergus - "O mie de femei albe", Știri Botoșani, Timpul meu liber

Jim Fergus - "O mie de femei albe"

Stiri Botosani Sunday, 22 July 2018 Timpul meu liber

Roman captivant prin farmecul poveştii incitante care îi este punct de plecare, prin imaginea a două lumi contrastante care luptă să evadeze din secolul 19, fiecare în felul ei, şi prin caracterele puternic individualizate ale personajelor care susţin evoluţia acţiunii, „O mie de femei albe” este o lectură interesantă, de vacanţă.

Recenziile favorabile, ideea că povestea are la bază un moment mai puţin cunoscut şi mai puţin mediatizat din istoria Statelor Unite şi afirmaţia lui Gérard Depardieu, aflată pe coperta 1, recomandă cartea „O mie de femei albe”.

„Această carte este în totalitate o ficţiune, în ciuda strădaniei de a convinge cititorul de contrariu. Cu toate acestea, sămânţa care s-a transformat în roman a prins rădăcini în imaginaţia autorului graţie unui eveniment istoric real. În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinute la Fortul Laramie, un important şef de trib al indienilor Cheyenne din partea de nord a ţării a cerut reprezentanţilor armatei statelor Unite să le dăruiască o mie de femei albe, care urmau să devină soţiile tinerilor săi războinici. Având în vedere faptul că orânduirea indienilor Cheyenne este de tip matriarhal, iar nou-născuţii aparţin tribului din care face parte mama, aceasta li s-a părut cea mai potrivită cale de a pătrunde în lumea omului alb, o înspăimântătoare lume nouă ce se închidea în faţa amerindienilor, chiar şi în 1854.” (Nota autorului)

Veridicitatea poveştii rămâne o enigmă. Pornind de la aceasta, autorul construieşte un univers ficţional care are la bază ideea că, ţinut secret faţă de populaţia Statelor Unite, programul „Mirese pentru indieni” a fost iniţiat şi prima tranşă de soţii albe a fost trimisă în Vestul Sălbatic, în schimbul unor cai. „Răspunsul oficial în privinţa neobişnuitei oferte de pace înaintate de Micul Lup a fost prompt; proclamaţiile Congresului erau dominate de tonul unei serioase ofense morale, în timp ce executivul s-a grăbit să asigure populaţia îngrijorată că nu, femeile albe nu vor fi, în mod sigur folosite în schimbul propus de păgâni, şi că da, armata Statelor Unite va lua de urgenţă măsuri, astfel încât virtutea spiţei femeieşti să fie bine păzită în America.”

Căutând informaţii despre punctul de plecare al romanului, am citit că Tratatul de la Fortul Laramie a fost semnat în 1851, pe data de 17 septembrie 1851, de către reprezentanții Statelor Unite și reprezentanții popoarelor Cheyenne, Sioux, Arapaho, Crow, Assiniboine, Mandan, Hidatsa și Arinkara. A mai fost un tratat în 1868, în aceeaşi locaţie. Nicăieri nu apar informaţii despre o conferinţă de pace susţinută la Fortul Laramie în 1854.

Nu contest valoarea literară a cărţii, nici talentul scriitoricesc al lui Jim Fergus, nici veridicitatea datelor cu caracter istoric oferite de acesta în „Nota autorului”, dar mi se pare că ar fi trebuit să primesc mai multe detalii care să nu pară a contrazice realitatea istorică. Acesta ar fi un minus. Poate greşesc eu, nu am avut prea multe surse din care să mă documentez. De asemenea, autorul nu mi se pare un fin cunoscător al psihologiei feminine, consemnările trădând deseori timbrul unei voci masculine, ceea ce reprezintă un alt minus. De asemenea, prezenţa a numeroase clişee şi stereotipuri axate pe social şi rasial şi romanţarea, pe alocuri exagerată, scad farmecul şi valoarea poveştii. Repet, este punctul meu de vedere.

Subtitlul, „Jurnalul lui May Dodd”, descifrează semnificaţiile contextuale şi creează astfel cititorului un univers de aşteptare. Cartea este concepută sub forma unui jurnal, încadrat de o introducere şi de un epilog semnate de J. Will Dodd, jurnal în care protagonista, May Dodd, o femeie „în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, fostă pacientă a azilului de nebuni Lake Forest”, consemnează cu fidelitate amănuntele călătoriei şi ale vieţii în sălbăticie. Jurnalul cuprinde şi câteva scrisori pe care le adresează membrilor familiei şi unor prieteni, scrisori care nu au fost expediate niciodată, având doar efect terapeutic obținut prin descărcarea unor trăiri refulate: „La drept vorbind, după felul în care am fost tratată de așa-numiții oameni ”civilizați” din viața mea, abia aștept să locuiesc printre sălbatici.”

Încarcerată în azil de către familia ei, ca „o consecinţă a comportamentului libertin”, May mărturiseşte că a plecat de acasă şi a ales să trăiască, fără să fie căsătorită, cu un bărbat care era considerat de familie ca fiind inferior statutului ei social, bărbat cu care are doi copii şi despre care nu va şti niciodată dacă a complotat cu părinţii ei, cumpărat „cu aur”, dacă a fost ucis de membrii familiei, sau, pur şi simplu, nu era acasă atunci când a fost smulsă de lângă copii.

Întâlnirea cu căpitanul John Bourke şi pasiunea aparent reciprocă, sunt un artificiu care trădează intenţiile autorului de a favoriza rasa albă, relaţia intimă cu Bourke având o semnificaţie descifrată în finalul cărţii.

Oferită căpeteniei tribului Cheyenne, May va încerca să se adapteze vieţii în sălbăticie, impunând, în acelaşi timp, propriile reguli. Treptat, „spaţiul sufocant şi strâmt” din cortul soţului ei va deveni un „acasă” care îi oferă ocrotirea şi mândria apartenenţei la o familie, din care mai fac parte două soţii.

O lume nouă, sălbatică şi stranie le asimilează pe May şi pe celelalte femei albe care au ales să participe la programul guvernamental. Sunt puternic conturate personaje feminine, încadrate în tipologii definite printr-o trăsătură dominantă, aparţinând unor culturi diferite, atrase de eternul vis american.

Martha Atwood - o asistentă medicală de la azilul de nebuni, „o femeie extraordinară [...] lipsită de copii şi de iubire (fără să fie, la drept vorbind, nici prea atrăgătoare) şi având în faţă o viaţă de celibat şi singurătate”, Eliyabeth Flight - o englezoaică „înaltă, colţuroasă şi extrem de palidă, cu un păr nisipiu tuns scurt”, Sara Johnstone - „o fiinţă drăgălaşă şi timidă, abia trecută de pubertate”, Ada Ware - care „se îmbracă numai în negru, poartă vălul văduviei şi are tot timpul cearcăne adânci de suferinţă în jurul ochilor”, surorile Margaret şi Susan - „două fetişcane gemene, cu păr roşu şi pistrui”, Daisy Lovelace - care vine din Sud şi „are înfăţişarea aceea de om de condiţie bună, rămas fără avere”, Gretchen Fathauer - „o fată solidă, gălăgioasă, voinică şi roşie în obraji”, cu „o inimă mare şi un suflet cald”, dintr-o „familie de emigranţi elveţieni”, Euphemia Washington - „o fată de culoare, impunătoare şi înaltă”, fostă sclavă, fugită de pe plantaţie, în Canada, Narcissa White - o femeie înfiorătoare, „membră a Bisericii Episcopale”, „cu pioşenia ei excesivă şi declamaţiile evanghelice”.

La fel de puternic sunt individualizaţi, prin limbaj, comportament şi atitudine, indienii Cheyenne. Ritualuri şi tradiţii definesc identitatea tribului, deschizând o fereastră către o lume de mult apusă, fascinantă.

Prima întâlnire pare o secvenţă desprinsă dintr-un western, tulburător amplificată în registrul vizual şi auditiv: „... erau toţi bărbaţi, călare, înaintând ca şi când ar fi fost prelungiri ale cailor şi stârnind în mişcare vârtejuri de colb, ca o singură fiinţă, în vreme ce îşi mânau bidiviii într-o parte sau alta, cu multă agerime.” „Sunt o rasă de oameni supli şi viguroşi, cu feţe întunecate şi piele maronie precum castanele, oase mici şi muşchi puternici, bine conturaţi. Au o flexibilitate aparte în mişcări, precum animalele, şi chipuri pe care se citeşte o anumită nobleţe.”

Indienii „au o flexibilitate aparte în mişcări, precum animalele”, „fac dragoste ca animalele”, „sunt înzestraţi cu o răbdare fără margini [...], adoptând un fel de inerţie caracteristică animalelor.” Comparaţia, deşi subtilă şi aparent în favoarea lor, între indienii Cheyenne şi animale, apare destul de des, fapt ce trădează din nou intenţiile autorului de a favoriza rasa albă, deşi îi recunoaşte păcatul de a contribui la distrugerea nu doar a habitatelor triburilor de indieni şi a turmelor de bizoni care le oferă acestora hrană, îmbrăcăminte, adăposturi şi mituri, ci mai ales a inocenţei şi a identităţii spirituale şi morale a acestora.

Roman captivant prin farmecul poveştii incitante care îi este punct de plecare, prin imaginea a două lumi contrastante care luptă să evadeze din secolul 19, fiecare în felul ei, şi prin caracterele puternic individualizate ale personajelor care susţin evoluţia acţiunii, „O mie de femei albe” este o lectură interesantă, dar de vacanţă, facilă, pe care nu o pot aşeza pe acelaşi raft cu romanele lui Karl Friedrich May - „Winnetou”, unde apare figura indianului apaș Winnetou, sau cu romanele de o forţă narativă inegalabilă ale lui James Fenimore Cooper – „Călăuza”, „Ultimul mohican”, „Vânătorul de cerbi”.

Recomand (de acelaşi autor): „Amintirea dragostei”.

Mihaela ARHIP, Provocarte