Sugestiv, romanul se deschide cu un fragment dintr-un cântec de leagăn, în care se face referire la o veche superstiţie care spune că se poate stabili dacă ai sau nu noroc după numărul de coţofene pe care le vezi: „Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă.” O superstiţie. O incantaţie rostită la vreme de angoasă de către unul din personajele narator, Megan, şi blocată de resortul memoriei la trei. Trei coţofene. „M-am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe.”
Magică, la fel ca în basm, cifra trei este omniprezentă.
Sunt, alternativ (tehnica legării secvenţelor narative fiind alternanţa) trei naratori personaj: Rachel, fata din tren, alcoolică, depresivă, cu o imaginaţie debordantă: „Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe-afară; acelaşi lucru mi l-a spus şi Tom.”, Anna – soţia lui Tom, fostul soţ al lui Rachel, femeie irezistibilă, genul „după care întorc bărbaţii capul pe stradă”, şi Megan – femeia dispărută, „una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt”, controversată, despre care unii spun că „e o femeie minunată, deşteaptă, amuzantă şi frumoasă, o persoană care pune mare preţ pe viaţa ei personală şi cu o inimă foarte mare”, dar despre care alţii afirmă că are o „natură rebelă”, certată cu legea în tinereţe din cauza furtului, a prostituţiei, a consumului de droguri şi a morţii propriului copil.
În aparenţă diferite, cele trei femei sunt, în esenţă, la fel. Despre Megan, Rachel afirmă: „Mi-am dat seama că, în cele din urmă, poate că nu e chiar aşa de diferită de mine. Şi ea e izolată şi însingurată.”, iar despre Anna mărturiseşte în final: „ noi două suntem legate pentru totdeauna de poveştile pe care le-am spus...”
Am citit romanul datorită sau, mai bine spus, din cauza recomandărilor făcute de un număr destul de mare de cunoştinţe. Mi-a plăcut oarecum, dar nu pot afirma că a avut un impact deosebit asupra mea, nici că mi s-a părut o carte de excepţie, poate şi din cauza aşteptărilor pe care le-am avut, supradimensionate. Da, este o carte care te captivează, numai că nu te provoacă, nu te intrigă. Este foarte „ecrani-genică”, ar ieşi un film bun dacă scenaristul ar putea surprinde substratul evenimentelor, nu doar le-ar reda cu fidelitate. Voi încerca să vizionez filmul, realizat de DreamWorks, care a cumpărat, din câte am citit, drepturile de ecranizare.
Titlul are valoare anticipativă, Rachel fiind fata din tren, fata care călătoreşte zilnic cu trenul de 8.04 şi de 17.56, dus-întors, din Ashbury la Londra. Este divorţată şi nu poate să accepte acest fapt, este alcoolică şi depresivă. Iniţial, eşti tentat să crezi că soţul perfect după care plânge a părăsit-o din această cauză, dar, în final, realizezi că stările ei sunt efecte determinate de manipularea îndelungată, minuţioasă şi crudă, la care soţul o supune în timpul celor patru ani de căsătorie.
O domină cu viclenie şi cu inteligenţă, cu răutate, cu gesturi şi cuvinte care se repetă monoton, până monotonia devine obsesie: „- Nu mai vreau să merg nicăieri cu tine [...] Mă întrebi de ce nu mai invit niciun prieten să vină aici, de ce nu-mi mai place să te iau cu mine în pub. Tu chiar nu-ţi dai seama de ce? E din cauza ta. Pentru că mi-e ruşine cu tine.”.
Profitând de faptul că, din cauza unei crize de nervi de după o ceartă cu el, nu îşi mai aduce bine aminte ce a făcut, a doua zi, după ce o lasă toată noaptea să se frământe, „... era furios, îmi spunea să mă duc să mă culc; nu voia să mă mai vadă”. O minte că a alergat după el şi, încercând să îi spargă capul cu o crosă de golf, a lovit doar o bucată din peretele din hol. Şi lasă nereparat peretele, aparent din lipsă de timp, în realitate, doar ca să îi imprime ei în memorie amintirea falsă a acelei seri şi a presupusului ei gest nebunesc, de alcoolică.
Altădată, o minte că l-a lovit cu bestialitate şi îi arată „vânătăile de pe braţ, de pe piept.”
Îi repetă mereu: „Sunt uimit că îţi mai aminteşti ceva, Rachel. Erai beată moartă. Murdară, miroseai a băutură. Te clătinai pe picioare.”, „... erai în ultimul hal.”, „Erai beată moartă, Rachel. Chiar nu îţi aduci aminte nimic din ce s-a întâmplat azi-noapte? Nimic din ce mi-ai zis?”, iar Rachel mărturiseşte: „... tresăream violent scăldată în valuri de ruşine.”, „nereuşind să fac legătura dintre violenţa despre care îmi vorbea el şi frica pe care mi-o aminteam eu.”
Reuşeşte astfel să o determine să creadă despre sine că este bolnavă, că s-a ratat, că este urâtă şi grasă, nebună, violentă, alcoolică. Şi îi repetă obsesiv sau îi sugerează că, din cauza asta, nu poate să îşi amintească nimic din ceea ce face.
Simulând naveta, pentru a nu da de bănuit colegei de apartament că nu mai are serviciu, Rachel urmăreşte de pe fereastra trenului o casă apropiată de cea în care locuise ea cu Tom şi îşi imaginează viaţa celor doi soţi care stau acolo. O viaţă frumoasă a unui „cuplu perfect, minunat”, de fapt, o viaţă aşa cum şi-ar fi dorit să fie viaţa ei. Jess şi Jason, aşa i-a numit în gândurile ei pe cei doi, care în realitate se numesc Megan şi Scott Hipwell. Vâzându-i pe terasa casei, brodează în imaginaţie scene din viaţa lor: „... chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de obicei.” De aceea, poate, în clipa în care aude că Jess a dispărut, „Jess a mea, blonda perfectă”, are o ieşire necontrolată: „Am apucat geanta şi m-am ridicat în picioare şi am ieşit buluc din bibliotecă, direct în stradă, drept în faţa unui taxi negru.”
Intriga este riguros construită, iar itinerariul acţiunilor viitoare este bine structurat.
Astfel încât sunt momente când citiorul poate bănui ca posibil criminal pe oricine.
Pe Scott, pentru că „Megan şi Scott s-au certat sâmbătă seara. Un vecin a auzit voci ridicate.” şi „Tipul e furios, e labil psihic”.
Pe Anna, pentru că, oferindu-se să aibă grijă de copilul Annei, Megan nu o poate suporta: „Orice ar fi mai bun decât o conversaţie cu Anna. Doamne, ce plicticoasă e!”, „... ciudat de agitată. O simt permanent, e în coasta mea mereu, se răsuceşte, se învârte”, şi renunţă să o mai ajute, moment în care Anna „... pare să fi luat totul personal.”.
Pe Mac, primul iubit al lui Megan, din cauză relatării acesteia: „... eram amândoi nervoşi şi ne certam întruna”, iar la psihoterapeut recunoaşte că, drogată fiind, şi-a înecat fetiţa, iar Mac a urât-o, a dispreţuit-o, a părăsit-o. Dar Mac murise de mult, departe.
Pe Kamal Abdic, psihoterapeutul, amantul actual al lui Megan, care, deşi o avertizează că între ei „... e doar transfer afectiv. Se mai întâmplă” între medic şi pacient, continuă relaţia. Atunci când îşi dă seama că au mers prea departe şi se teme pentru slujba sa, îi spune că „... chestia asta nu se mai poate întâmpla. Ştii că nu se mai poate. Nu mai putem continua aşa”, iar Megan ameninţă că va suna acasă, la soţia lui.
Pe Andy, roşcatul din tren, care îi trezeşte lui Megan amintiri confuze, determinând-o să afirme: „Nu vreau să fiu în preajma acestui individ. Vreau să plec de lângă el.”, şi care vorbeşte de fiecare dată despre seara aceea de sâmbătă: „Noaptea aceea în care ne-am întâlnit în tren. Atunci a dispărut tipa aia pe care tocmai au găsit-o.”
Pe Rachel, deoarece, în seara aceea băuse atât de mult, încât nu reuşeşte să îşi amintească decât frânturi din ceea ce s-a întâmplat şi ea însăşi are bănuieli cu privire la propria nevinovăţie: „Îmi simt inima în gât, inconfortabil, bubuind. Gura mi-e uscată şi mă doare când înghit. [...] Unghiile îmi sunt mizerabile. Ceva e în neregulă. [...] Noaptea trecută. Ceva s-a întâmplat. [...] Ceva rău de tot.” „Ce-aş fi putut face? M-am dus în Blenheim Road, am atacat-o pe Megan Hipwel, i-am ascuns cadavrul undeva şi am uitat totul?”
Punctul culminant este momentul în care Rachel reface din frânturi de amintiri o realitate aproape palpabilă. Şi chipul adevărat al celui care a ucis-o pe Megan.
Deznodământul şi incipitul sunt în simetrie aproape perfectă. Aceeaşi tentaţie a călătoriei cu trenul, care oferă perspectiva unor noi poveşti imaginare, dar o altă Rachel, puternică şi împăcată cu sine, care a învins-o pe cealaltă, rămasă în urmă, în timp şi spaţiu: „... trebuie să mă trezesc devreme mâine-dimineaţă, ca să prind trenul.”
Mihaela Arhip, Provocar(t)e
