18 scriitoare, într-o antologie coordonată de Alina Purcaru, despre literatură şi copii. Despre cum şi-au trăit scriitoarele respective maternitatea. Şi, cum nu mai e nimeni care să fi avut întâi cinci copii şi abia pe urmă să se apuce de scris, ca Hortensia Papadat-Bengescu, e vorba mai ales despre şocul care, în cele mai multe cazuri, le-a adus scriitoarelor o întrerupere a legăturii lor cu scrisul sau, dacă nu, măcar cu lumea literară. Şi, în cazul lor, asta cam înseamnă o întrerupere a identităţii, o alunecare într-un univers paralel unde nu mai erau chiar aceleaşi persoane. Poate nu doar în cazul lor, poate asta trăiesc toate femeile când ajung mame.
Poveşti cu scriitoare şi copii, ed. Polirom, 2014
Svetlana Carstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminita Marcu • Angela Marinescu • Stefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Musat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiana Sarbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vladareanu
Reacţiile la şoc se întind de la evadarea brutală, cu un aproape abandon al copilului (Angela Marinescu), la negarea încăpăţânată a evidenţei (în textul Simonei Sora, care scrie încă din spital, aşezată pe un colac special, cu o pernă specială la spate, cu un suport special pentru gât, la o măsuţă specială de spital), dar şi la acceptarea totală (Luminiţa Marcu, care simte un fel de graţie transformând-o încă dinainte de a naşte, când deja ştie sigur că viaţa copilului e pentru ea mai preţioasă decât propria viaţă).
Urmează adaptarea, cu fazele ei, reacţiile celor din jur, ieşirea la suprafaţă după un timp. Senzaţia mea e că am citit, cumva, despre un fel de război, din care femeile ies cu răni, dar şi cu decoraţii – foarte puţine recunosc că au dezertat, foarte puţine pretind medalii, toate sunt fericite că au trecut pe acolo, într-un final. Când spun război, ştiu că greşesc, dar nu găsesc alt cuvânt comparabil. Nu aşa se întâmplă şi în vreme de război? Unii sunt chemaţi la arme şi dispar, un timp, apoi revin cu poveşti care, pe cei rămaşi acasă, îi fascinează (sunt şi dintre cei rămaşi acasă care îşi pierd repede răbdarea şi fac mişto de povestirile veteranilor). Eu am rămas acasă, dar nu mă plictisesc niciodată veteranii întorşi de pe front care spun poveşti. Am mai citit cu interes şi plăcere o altă antologie apărută în 2010 tot la Polirom, Naşterea. Istorii trăite, coordonată de Mihaela Miroiu (nu era centrată pe scriitoare, autoarele textelor proveneau din domenii profesionale variate). În fond, e experienţa cea mai intensă pe care o trăiesc o groază de oameni, una mult mai importantă pentru vieţile tuturor decât politica, fotbalul, cursul valutar, mişcarea plăcilor tectonice etc., cum să nu te intereseze, cum să nu fie reflectată în literatură, cum să nu fie o temă majoră? E? Temă majoră, maternitatea? Parcă nu prea. Aşa că o asemenea carte e binevenită, zic eu.
E şi frumoasă, deloc plicticoasă, din fiecare text rămâi cu ceva memorabil, scriitoarele au, evident, alt ton şi alt curaj decât „mămicile” de pe forumuri, deci don’t worry, e perfect citibilă (deşi mă îndoiesc că mulţi bărbaţi ar citi-o, oricâte asigurări le-ai da.
Mi-a plăcut în special textul Mihaelei Ursa, în care recunoaşte că era un pic misogină înainte, că au revoltat-o intelectualii snobi care îi preziceau sfârşitul carierei, că altfel vede şi înţelege feminismul după. Plus povestea seminarului cu studenţii organizat acasă, printre scutece şi jucării, la care se discuta pasional literatură, inclusiv texte hard, chiar dacă de faţă era o fetiţă cu ochii mari.
La Gaudeamus am cunoscut-o pe Domnica Drumea, am schimbat două cuvinte cu ea şi acum sunt absolut uluită de textul ei: cum poate o femeie atât de frumoasă şi de delicată, o prezenţă atât de mişto, să treacă prin depresia aceea? Dacă te uiţi la ea, nu poţi să nu te gândeşti că probabil are o viaţă perfectă, că totul e, în jurul unei făpturi ca ea, ca o melodie la pian pe malul mării (o mică scenă imaginară din carte), un graţios echilibru pe care universul i-l datorează din start. Nu e aşa, fireşte, dar tot e bizar să constaţi asta, încă o dată.
Se repetă, cred, în cel puţin două texte diferite, o cheie: „lapte şi lacrimi”. Scriitoare, intelectuale, femei simple sau sofisticate, nu contează, în războiul în care au luptat au vărsat cu toatele lapte şi lacrimi din belşug, cât să salveze patria, nu? :) Aproape fără ironie o spun.
„Mama e totul
Mama e viaţa
Mama e un iepuraş
Alb ca laptele
Fin ca florile
Bun ca poveştile
Şi inteligent ca pomul inteligenţei
Care creşte o dată pe an
Sub lună.”
Asta e poezia fiicei Simonei Popescu, de pe când avea 8 ani. Aşa se cresc copiii fericiţi, cu lapte, lacrimi şi poezie – concluzia mea.
PS Aş fi citit şi despre scriitoare-mame versus scriitoare-fără-copii. Nu mai ştiu unde am văzut că ar fi mai multe scriitoare care au ales să nu aibă copii, habar n-am dacă e adevărat. Cele două mari celebrităţi mondiale, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, au poveşti de-a binelea tragice: primei i-au interzis medicii să aibă copii, a doua a sucombat singură cu doi copii mici. Nu e ceva de la sine înţeles, nu e uşor, nu e banal, nu e deloc fru-fru şi lugu-lugu.
smartwoman.hotnews.ro
