Semnalăm apariția Revistei de cultură "Hyperion" (numărul 10-11-12/2025), publicație editată de Fundația Culturală "Hyperion - Caiete botoșănene", sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
Un număr consistent, care oferă cititorului dacă nu direcții clare, măcar alternativa valabilă la un prezent cultural tot mai confuz și mai fragil. O încercare de reașezare pe făgașul valoric o face - în editorialul revistei - Gellu Dorian. Care scrie Despre gloria de o clipă.
Revista Hyperion readuce în atenție rubricile consacrate – Accente, Invitatul revistei, Dialogurile revistei, Poesis, Beletristică, Terapie narativă, Teatru, Jurnal, Cronică literară, Eminescu in aeternum, Universalis, Eseu, Ut Pictura Poesis, Note, comentarii, idei.
CITEȘTE AICI REVISTA HYPERION
Gellu Dorian: Despre gloria de o clipă
Observ în ultima vreme că unii dintre semeni au pierdut în mod concret înţelesul exact al cuvîntului glorie. Şi asta din dorinţa de a se face cît mai vizibili, justificîndu-şi lor că existenţa nu le este în zadar. Aşa cum ni-l explică Dicţionarul universal al limbii române, apelînd în fond la sinonime, înţelesul acestui cuvânt nu poate fi schimbat aşa cum ar dori unii să-şi numească victoria de o clipă, de o zi, de un an, de o viaţă, ci el, în orice situaţie ar fi, nu poate defini decît onoarea, mărirea, grandoarea, renumele unui om sau a unei fapte, în cazul în care chiar despre aceste valori ale recunoaşterii este vorba şi nu de falsuri, mistificări şi aşa mai departe.
Cine nu visează la glorie în orice clipă? Cred că nu există om care să nu se bucure de o mică victorie, de un mic succes, pe care apoi să le preamărească atît cît îi permite imaginaţia şi mulţumirea lui sufletească. Sinonimele, când este vorba de acest cuvînt, sunt multe şi, toate, la fel de rîvnite: grandoare, măreţie, mărire, slavă, strălucire, cînd este luat ca substantiv curent, iar cînd i se atribuie o nuanţă învechită, acesta poate lua înfăţişări la fel de mîngîoase pentru cei vanitoşi, orgolioşi, dar şi pentru cei care chiar le merită: cinste, cinstire, elogiu, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slabă, slăvire sau mărie, pohfală, pohvalenie, iar cînd trebuie să definească ceva concretizat devine fală, faimă, prestigiu, celebritate, ori chiar ilustraţiune, cînd iarăşi i se atribuie o anume patină. Şi, desigur, alte şi alte nuanţe, dar nu atît de rîvnita glorie de o clipă, pe care cei mai mulţi o cred veşnică, aşa numita nemurire, nu numai a sufletului, ci chiar a trupului, care ar putea fi mumificat ori aşezat în văzul lumii trecătoare, muritoare sub formă de statuie. Şi aceasta pare a veni pentru unii, mai ales pentru cei care doresc să schimbe înţelesul cuvintelor după poftele lor, după ţintele lor imediate, după succesul fie el cît de mic, dar ridicat la nivel de glorie eternă. Şi pentru asta, această categorie de alergători după glorie ar face orice, numai să li se umple inima de un surplus de viaţă, cît să le dea speranţa că ziua de mîine nu se va mai termina, ci va deveni veşnică. Şi ce e mai trist este că unii nici nu vor să mai creadă că aşa ceva nu este posibil, că tot ce e viu va fi mort, că tot ce privim fie că a mai fost, fie că va mai fi, dar nu dimpreună cu noi, ci cu cei care, aşa cum este firesc, vor fi după noi. Îi poţi recunoaşte pe aceşti gîfîitori după glorie după chipul mereu congestionat şi fals fericit, plini de sine, crezînd că lumea toată e a lor, că fără ei lumea nu ar mai putea exista. Respiră greu, sunt extrem de vigilenţi, iar atunci cînd sunt puşi într-o funcţie importantă, mai ales în domeniul cultural, devin stahanovişti, stochează în conturile lor cît mai multe fapte, pe care le zidesc într-un turn în care speră că vor exista numai ei şi aceste ineluctabile fapte ale lor. Lumea lor este din ce în ce mai mică, închisă într-un cerc care de la an la an îşi micşorează circumferinţa. Chestiunea e că ei văd invers, că marginile cercului sunt de fapt nesfîrşitul orizont spre care tind să ajungă şi ba chiar să-l depăşească. Această categorie de pohfăloşi este plină doar de vanitoşi, de oportunişti, de inşi care ar vinde pe oricine, ar turna pe oricine, mamă, tată, frate, soră, prieten acolo unde se poate deschide o portiţă pentru minima lor glorie, pe care ştiu să şi-o dospească şi să o facă pîine rumenă şi mare, cozonac, oferindu-şi serviciile lor celor de la putere, numai să fie pe-aproape de cei ce decid ce este glorie şi ce nu este glorie. Lume ce, în fond, nu face decît să fiarbă ca o spumă de drojdie într-un butoi plin cu must, care, după fierbere devine acru şi, dacă este şi alcoolizat, bun de băut. Dar ca orice spumă, aceasta se stinge, amirosurile ei îmbietoare se transformă în oţet, iar atmosfera din jurul lor devine de nesuportat, plină de roiuri de drosofila melanogaster. Dar şi aşa, plini de tot felul de deodorante la modă, cu abilităţile de care dau dovadă, vor şti să se descopere acolo unde gloria este răsplata care li se cuvine.
Nu e deloc greu să priveşti în jur şi să observi că gloria cestui timp îngroapă timp, îngroapă oameni, îngroapă totul, în aşa fel încît în cimitirul astfel născut să vezi cum şi mormintele lor rîvnesc la glorie, care mai de care mai pline de frumuseţea rece a marmorei, a pietrei, a cimentului sub care dorm.
Ce e de fapt această goană după glorie, fie ea de o clipă, fie de a te vedea alături de bolnavele fotolii ale puterii, ori a te şti admirat de o lume, care, în realitate, abia de-şi duce zilele, nu spre o glorie eternă, nu sub cavouri mirifice, ci sub banale morminte pline de flori, de viaţa cea care numai aşa poate fi veşnică? Nimic alt ceva decît deşertăciune.
Cîtă zădărnicie în această goană după glorie, după distincţii de carton, după recunoaşteri, după orice ar însemna făloşenie şi mîndrie fără seamăn, încercînd să obţină această glorie pe orice cale posibilă, ca în final să nu aibă nici un fel de recunoştinţă pentru timpul pe care, prin strategiile şi tenacităţile lor, au reuşit să-l fure cîndva celor care au putut să facă posibilă împlinirea visului lor. Vanitate a vanităţilor, această glorie cîştigată astfel!