Pe 13 iunie 2017, în ziua în care se împlineau 27 de ani de la Mineriada din 1990, procurorii Parchetului Militar au anunțat că s-a decis trimiterea in judecata a dosarului în care sunt judecati, printre altii, fostul președinte Ion Iliescu și fostul premier Petre Roman, precum și fostul lider al minerilor Miron Cozma, fostul director SRI Virgil Magureanu, Gelu Voican Voiculescu - pe atunci vicepremier, dar și Adrian Sarbu - pe atunci șef de cabinet și consilier al premierului Roman.
Dincolo de date și termeni juridici, dincolo de imaginile existente sau fotografiile care de 27 de ani îngrozesc România și lumea internațională, există și mărturii scrise ale celor care au scăpat de bâtele minerilor, dar care au fost definitiv marcați de cele văzute în 13-15 iunie 1990.
O astfel de mărturie a lăsat poetul botoșănean Mihai Ursachi. Abia sosit în România de două luni (după un exil în SUA ce fusese precedat de ani de pușcărie politică), Mihai Ursachi avea să cunoască în țara lui o realitate cruntă a libertății abia câștigate în 1989.
Redăm mărturia cutremurătoare a poetului Mihai Ursachi, publicată în 1990, în nr. 19 al revistei Convorbiri literare (cf. "Clipele vieții. Portrete, articole, confesiuni", de Mihai Ursachi, Editura Princeps Edit):
Vin cizmarii...
Așadar, minerii au venit. Au venit să facă ordine și au făcut. Iată cum:
…Calea Victoriei, București, 14 iunie 1990. Într-un sens și altul trec autobuze și camioane pline ciucure cu oameni îmbrăcați în costume de miner, cu fețele înnegrite cu tăciune (ca și cum ar fi ieșit „direct din șut”; oare când lucrătorii din mină părăsesc locul de muncă, atunci când se duc la București, nu obișnuiesc să se spele pe față?)
Pe trotuare, de asemeni în ambele sensuri ale străzii, patrulau compact „grupuri de ordine”, formate din haidamaci înarmați cu furtune de cauciuc la capătul cărora se afla o piliuță metalică de mărimea unui pumn; topoare, toporiște și securi; cozi de topor; bâte lustruite; ciomege; alte instrumente, metalice, ca niște tije cu vârfuri foarte ascuțite și care sugerau proceduri mai intricate, precum eviscerarea, tragerea lentă în țeapă etc. Simpla vedere a acestor hoarde venite să apere ordinea, chema la ordine, în sensul că pe stradă nu mai era nimeni de văzut, afară de ei, care călcau apăsat, „minerește”, agitându-și uneltele de producție și aruncând priviri grăitoare către clădirile din jur. În acele clădiri femeile izbucneau din când în când în hohote înspăimântătoare, iar bărbații păstrau o liniște mohorâtă. Liniștea era asigurată.
Într-o stare de resuscitare, dorind febril să întreprind ceva, m-am hotărât, în ciuda acestei rațiuni, să părăsesc acea clădire și să mă duc undeva, oriunde.
Am reușit (prin ce miracol?) să traversez Calea Victoriei și să mă pierd în păienjenișul străduțelor adiacente. Speram să scap de imaginea halucinantă a Hadesului irupt pe străzile înflorite ale Capitalei.
Într-adevăr, am nimerit prin locuri unde, în afară de „mineri” se puteau vedea și figuri umane, localnici: un grup de femei mai în vârstă și copii stăteau la intrarea unei case de locuit privind cu nedumerire la câteva echipe de ordine care tocmai pătrundeau în zonă pentru a restaura liniștea. Pe trotuarul de vizavi, la câțiva pași în stânga mea (mergeam fără țintă, dar grăbit, grăbit) un adolescent întoarce capul înapoi și vede pe cei doi mineri pășind vârtos, parcă să ne ajungă. Nu voi uita niciodată expresia plină de uimire și groază de pe fața acelui adolescent, când, uitându-se poate la mine, poate la acei câțiva cetățeni de peste drum, a exclamat cu glas gâtuit, abia auzit: „Cine-i plătește? Cine-i aduce?” Au fost ultimele lui cuvinte. Căci “minerii”, vigilenți, care ajunseseră deja la un pas în spatele nostru, l-au auzit. Doi inși vânjoși, bine hrăniți, cu caschete metalice, l-au înșfăcat de brațe și i le-au răsucit la spate, în timp ce, ca din pământ, au apărut alți câțiva, înarmați cu sculele lor, și au început să facă ordine.
Loveau numai în cap. Tânărul nici nu a apucat să scoată un strigăt. Cei doi care-l țineau au trebuit să îl ia de subțiori spre a nu-l lăsa să cadă la pământ. În acest timp, care trebuie să fi fost de ordinul a câtorva zeci de secunde, dar mie mi s-au părut milenii, loviturile se auzeau bufnit. Nimeni nu rostea nici un cuvânt, priveam ca paralizat de la câțiva pași, iar peste drum, grupul de locatari tot așa. Nu puteam nici măcar deschide gura, nu puteam gândi nimic, nici măcar să fug, o prostrație adâncă se lăsase peste străduța plină de verdeață. După un timp infinit, un glas răgușit de femeie se auzi de peste drum:
-Lăsați-l, oameni buni, nu vedeți că l-ați omorât?
Retina mea înregistra mecanic cum de sub lovituri (numai în cap) săreau stropi, la început de sânge, apoi cu așchii de os, în cele din urmă sânge amestecat cu o substranță albicioasă. Corpul tânărului palpita încă, spasmodic, năclăit, aparent mort, dar loviturile echipei de ordine, care acum se mărise la 10-12, continuau, ca niște ciocane pneumatice. O Dacia albă, condusă de un bătrânel, se opri în fața scenei, bătrânul voind să vadă ce se întâmplă. Atât i-a trebuit. Doi mineri l-au dat imediat jos de la volan și cu șuturi în fund l-au aruncat vizavi, unde omul, terifiat, a dispărut, probabil printre locatarii terifiați de spaimă. Un “miner” a luat cheile mașinii și a deschis portbagajul automobilului. Alții l-au apucat pe tânăr de mâini și de picioare și au început să-l înghesuie în portbagaj. Nu încăpea. Îi suceau membrele, gâtul, care trosneau sec. În sfârșit l-au vârât, dar capacul nu se închidea. Cu nici un chip. Atunci, cu viguroasă decizie, un “miner” masiv s-a trântit cu posteriorul pe capacul portbagajului, care s-a închis cu zgomot de oase frânte. Alți doi “mineri” s-au urcat repede în automobile și au demarat energic, dispărând imediat.
Liniștea a fost instaurată, iar “minerii” și-au continuat marșul victorios ignorându-ne pe noi, ceilalți. Populația recunoscătoare le-a adus apoi calde mulțumiri, prin reprezentanții ei aleși. S-au oferit să revină, cât mai des, dar autoritățile legitime au declinat generoasa ofertă, gândindu-se la alte grupuri, tot de încredere, tot calificate, cum ar fi cizmarii. Aceștia vor sosi curând, cu sculele lor, total diferite, dar la fel de adecvate restaurării și mențineri vigilante a liniștii și ordinei.
