Erori necorectate, Știri Botoșani, Opinii

Erori necorectate

Stiri Botosani Thursday, 15 June 2017 Opinii

În jurul oricărei personalităţi se nasc legende care au, pe undeva, un sâmbure de adevăr. Nu ne permitem să pătrundem în misterele naşterii şi ale morţii poetului Mihai Eminescu decât pentru a vă prezenta şi un alt punct de vedere, diferit de cel conţinut de manualele şcolare.

Au fost folosite, în acest scop, informaţiile de o reală valoare cuprinse în lucrările a doi autori: I. D. Marin – „Eminescu la Ipoteşti” şi Theodor Codreanu – „Dubla sacrificare a lui Eminescu”.

Nu ne permitem să argumentăm pro sau contra teoriile prezentate de cei doi autori, ci doar să le redăm, pentru a stârni curiozitatea sau, poate, pentru a o potoli.

Primul autor mai sus amintit susţine că există, în ceea ce priveşte viaţa poetului, o seamă de „erori necorectate”.

Acesta sesizează faptul că, în multitudinea de studii despre marele poet se repetă, necontrolat, afirmaţii eronate, care se transmit din generaţie în generaţie. Ele apar şi în manualele şcolare, din păcate, fără vreo menţiune care să facă trimitere la faptul că există şi alte variante, alte ipoteze, unele bine argumentate de către oameni de cultură care şi-au dovedit de-a lungul timpului valoarea. Aceste informaţii au soarta de a rămâne mereu „erori necorectate”. După cum bine afirmă scriitorul I. D. Marin, ele „şi-au făcut un larg ecou în opinia publică şi nu se lasă contrazise”. Una dintre acestea se referă la data şi la locul naşterii lui Mihai Eminescu.

Ce ştia însuşi Eminescu despre asta?

Îi mărturisise unui prieten, Theodor Ştefanelli, că s-a născut în 1849, fără să-i spună însă ziua şi locul naşterii.

Când s-a înscris la Universitatea din Viena, în 1869, poetul şi-a declarat locul naşterii la Botoşani, iar vârsta – 20 de ani – de unde rezultă că s-a născut în 1849.

În albumul din 1878 al Societăţii Junimea, la numărul 49, se află scris chiar de mâna poetului, că s-a născut „în anul 1849, luna decembr., ziua 20, (Sf. Ignat), în Botoşani”. Acest lucru coincide cu însemnarea lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, de pe o Psaltire a familiei: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropineşti, s-au născut fiul nostru, Mihai.” Numai că nu a menţionat locul naşterii.

După moartea poetului, criticul literar Titu Maiorescu i-a cerut Aglaei Drogli, sora lui Eminescu, informaţii despre locul naşterii Poetului, iar aceasta i-a răspuns că Mihai s-a născut la Ipoteşti. Fratele său, Matei Eminovici, a scris în revista „Fântâna Blanduziei” că Mihai s-a născut la Dumbrăveni, la 8 noiembrie 1848.

Titu Maiorescu, în notiţa biografică din ediţia a IV-a a „Poeziilor”, din 1889, a scris că Eminescu „e născut la 20 decembrie 1849, în satul Ipoteşti, lângă Botoşani”.

Care era adevărul?

Scriitorul I. D. Marin, urmărind firul evenimentelor care l-au condus spre afirmarea ideii că există „erori necorectate” în ceea ce priveşte data şi locul de naştere al poetului Mihai Eminescu, relatează că, în luna martie 1891, Asociaţia generală a studenţilor din România a trimis la Botoşani doi studenţi, pe C. V. Vasiliu, de la Facultatea de Drept, şi pe N. D. Giurescu, de la Facultatea de Litere, ca să descifreze misterul locului de naştere al Poetului, pentru ca să se ridice acolo o şcoală primară. Aceşti doi studenţi găsesc, după multe căutări şi încercări nereuşite de a afla adevărul, mitrica cu botezul poetului, la biserica Uspenia, de la Botoşani, descoperire care îi bucură foarte mult.

Se pare însă că N. D. Giurescu a transcris greşit actul, pentru a-l aduce la Bucureşti, şi a sărit peste rubrica intitulată „Politia sau satul unde s-au născut pruncul”. Contrariat, Titu Maiorescu renunţă la informaţia că poetul s-a născut la Ipoteşti şi concluzionează că locul naşterii este la Botoşani. Corectarea locului de naştere este bine venită, dar ar fi trebuit corectată şi data de naştere.

Familia Eminovici ştia că Mihai s-a născut pe 20 decembrie 1849, în ziua de Sf. Ignat. În cele 11 zile, câte mai erau până la sfârşitul anului 1849, s-ar fi putut face botezul noului născut, dacă nu ar fi stat împotrivă o mulţime de alte cheltuieli şi lipsuri. Din aceste motive, botezul s-a tot amânat timp de 33 de zile, fără grabă pentru familie, pentru că băiatul era sănătos. Tocmai această amânare a botezului a pricinuit toată încurcătura. Dacă pe actul de botez a apărut altă dată de naştere, vina cade mai întâi pe Gheorghe Eminovici, din cauză că „a trecut cu botezul copilului în alt an”, şi apoi cade vina pe preot, însă acesta vine cu o scuză serioasă.

La sfârşitul anului calendaristic, preoţii erau obligaţi să facă un total statistic, pe vârste şi sexe, privind naşterile, căsătoriile şi decesele. După care semnau citeţ, puneau ştampila bisericii şi predau dosarele la Protopopiatul judeţului. De acolo i se dădeau documente noi pentru anul următor.

Scriitorul I. D. Marin afirmă: „Întrucât această formalitate era obligatorie, ce mai putea face preotul de la Uspenia, în seara de sâmbătă, 21 ianuarie 1850, când i-a fost adus, pentru botez, acest copil, care fusese născut în anul 1849?” În dosarul anului 1849 nu-l putea trece, situaţia fiind predată. Să-l treacă în dosarul anului 1850, cu data de naştere din 1849, nu se putea, din cauză că dosarul era „Pentru născuţi şi botezaţi în 1850”.

Ca să scape de bătaie de cap, preotul a fost nevoit să îi pună copilului o dată de naştere la întâmplare, între 1 şi 20 ianuarie 1850. „Şi aşa i-a pus 15 ianuarie!”, susţine I. D. Marin.

Familia nu avea decât să ţină minte adevărata dată de naştere a copilului, acest amănunt nu îl mai privea pe preot.

Aşadar, între cele două date de naştere, una scrisă de preot şi cealaltă consemnată de Gheorghe Eminovici şi de Mihai Eminescu însuşi, optăm pentru a doua, fiindcă bunul simţ „cere să nu fie pusă la îndoială memoria lui Eminescu.”

Iacob Negruzzi, în „Dicţionarul Junimei”, a scris corect: „Eminescu Mihail, născut Botoşani, în 20 decembrie 1849”, iar editorul a menţionat la subsolul paginii: „Astăzi se acceptă 15 ianuarie 1850.” Se pare că, după cum susţine I. D. Marin, „se ţine morţiş la data de 15 ianuarie, pentru că ea se află scrisă pe un act oficial, în timp ce data ştiută de Eminescu, oricât de adevărată ar fi, nu-i trecută prin actele oficiale şi deci nu poate fi crezută.”

În sprijinul acestei afirmaţii I. D. Marin face cunoscute cele şase (!) acte oficiale, în care apar trei date diferite ale naşterii Poetului: actul de botez de la Uspenia - 15 ianuarie 1850, cele patru certificate semestriale, din clasele a III-a şi a IV-a, de la Cernăuţi - 6 decembrie 1850 şi certificatul din clasa I de gimnaziu - 14 decembrie 1849.

Există şi alte ipoteze, dar credem că e corect să ne oprim aici. Timpul va elucida misterul naşterii Poetului şi, dacă acest lucru nu se va întâmpla, eroarea nu va afecta cu nimic ceea ce simţim noi pentru Eminescu.

Controversată rămâne însă şi ultima perioadă din viaţa Poetului. Se susţine faptul că Eminescu a murit de două ori: o dată a avut o moarte civilă, apoi a intervenit moartea fizică. Theodor Codreanu susţine că a fost vorba de „un război al diagnozelor.”

Eminescu moare, de fapt, de fiecare dată când cărţile sale se prăfuiesc necitite pe rafturile bibliotecilor, sub privirile nepăsătoare ale generaţiilor tinere, sau, din păcate, sub ironia acidă şi lipsită de simţul culturii a unor oameni de (in)cultură care îl consideră pe Eminescu „cadavrul din debaraua României”, care îl consideră perimat, înlocuindu-l cu nume care nici măcar nu merită rostite. Moare din cauza lipsei de bun simţ, de cultură, de educaţie.

Eminescu a murit „victimă a unei agonii încheiate la 15 iunie 1889, printr-o paralizie generală”, pe fondul unei boli congenitale pe linie maternă, „asociată cu alte abuzuri”, susţin unii critici despre moartea lui Eminescu.

Toate au fost puse pe seama unei boli congenitale pe linie maternă, asociată cu excesul de alcool, cafea, surmenaj, ducând la paralizia generală.

S-a crezut că acest diagnostic a fost pus pentru prima dată de doctorul Francesc Iszac, el însuşi alcoolic, în 1887. Unii îl atribuie doctorului Iulian Bogdan, în 1886, afirmaţie nefondată, din cauză că nu a existat la Iaşi un medic cu acest nume. De fapt, este vorba despre doi medici, Iuliano şi Bogdan, puşi de autorităţile Iaşului să dea un diagnostic adecvat „turbulentului Eminescu”, spre a fi trimis la Ospiciul Mănăstirii Neamţ. Faptul se petrecea la 6 noiembrie 1886.

La insistenţa unor cunoscuţi, Eminescu a fost transportat la Viena, deşi Titu Maiorescu s-a opus. Se menţionează internarea din 2 noiembrie 1883 până în 26 februarie 1884, dar fără precizarea diagnosticului. Eminescu a părăsit sanatoriul aproape vindecat. După 6 ani simptomele au revenit. Medicii vienezi, se pare, au pus un diagnostic corect, pe care nu îl vom afla, poate, niciodată, din cauză că lipsesc filele din jurnalul de observaţii medicale din condica sanatoriului. Conform afirmaţiei scriitorului Theodor Codreanu, asistentul de la Viena a susţinut că „Au fost rupte de cineva de la Ministerul român de externe”. Cine a fost acel Cineva?

Scriitorul observă în relatările sale că starea sănătăţii Poetului e ameninţată din trei în trei ani: 1883 – 1886 – 1889 şi pare să cedeze la 33 de ani. Unii au făcut corelaţii cu vârsta crucificării lui Iisus. Theodor Codreanu susţine că „fiind vorba de modele fiinţiale exemplare, apropierea e posibilă.”

Diagnosticul greşit din ţară a fost urmat de un tratament greşit, chiar contraindicat: cura de mercur, în doze enorme „de 20 de fricţiuni a 4 grame”, cu urmări toxice pentru organism. Folosirea lui Eminescu, de către doctorul Iszac, drept cobai, este clară. Doctorul a lăsat impresia că studiază boala şi că e pe cale să dea un tratament nou.

Medicii botoşăneni Ştefanovici şi Hynek Hajnal au reacţionat la dubla eroare a lui Iszac, zadarnic însă.

Doctorul I. Nica observă şi el grava eroare şi trage semnalul de alarmă. Harieta, sora Poetului, îi întrerupe tratamentul, susţinând că supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii Poetului.

„Doctorul Iszac”, susţine Ovidiu Vuia, „a sperat că prin vindecarea lui Eminescu va intra în analele medicinii, pregătea o lucrare în acest sens, dar, din păcate, numele său va rămâne legat de moartea Poetului.”

Veronica Micle a reuşit să îl smulgă pe Mihai de la Botoşani, prelungindu-i viaţa şi dându-i ultimele speranţe de renaştere. Dar nu îl va putea apăra până la capăt. Bucureştiul nu-l voia ca ziarist din cauza adevărurilor cu care lovise în politica vremii şi chiar în Titu Maiorescu, care este şi el considerat vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Asta din cauză că cel care i-a grăbit moartea lui Eminescu este doctorul Şuţu, medic ales de Maiorescu pentru a vindeca pe Poet. Nu ne permitem să intrăm în detalii. Mesajul testamentar lăsat de Eminescu unui prieten, G. Ocăşanu, „S-aveţi grijă de mine”, n-a fost înţeles.

Maiorescu, se spune, s-a temut de o confruntare directă cu Poetul şi a proiectat singur planul internării. Misiunea lui era „de a-l potoli pe poet”, care deranjase înalte medii politice, masonice.

Clar este că familia Slavici a fost rugată de Maiorescu „să-l potolească pe Eminescu”, Poetul nemaiputând să se apere din cauză că, aşa cum susţine Theodor Codreanu, „el deja se găsea în cămaşa de forţă a destinului.”

Catinca Slavici, soţia prozatorului, a afirmat că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, Eminescu s-a trezit dimineaţă, cum îi era obiceiul, şi „s-a arătat gălăgios.” Prozatorul Slavici era la Măgurele, trimis de ministrul de Externe. Soţia sa a avut grijă să nu mai fie nimeni acasă, atunci.

Ion Russu-Şirianu a fost trimis de ea după cumpărături, la Bolintin, neputând fi martor la scena care se va petrece. S-a întors la amiază, când „apucă să-l mai vadă pe Eminescu în cămaşă de forţă.” Catinca Slavici, născută Szoke Magiorossy, avea o fire violentă, trecând des prin crize de nervi suportate cu stoicism de blândul Slavici. Ea a pretins că Eminescu a spart geamurile, vrând să dărâme casa.

În realitate, poetul a plecat de acasă, cu ultimul număr al ziarului „Timpul”. Catinca trimite un bilet la Titu Maiorescu: „Dl. Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău.” Maiorescu notează conţinutul biletului în jurnalul său şi tot acolo scrie că Poetul a ajuns la ora 10 la el, în strada Mercur. Nepunând nicio clipă la îndoială corectitudinea mesajului Catincăi Slavici, Maiorescu a aranjat internarea Poetului la „Caritas”.

Conform unor martori la întâmplare, Mihai Eminescu tocmai coborâse dintr-o birjă, nefiind deloc furios, şi s-a comportat politicos, dar a bănuit că ceva nu este în regulă. Plecat paşnic de la Maiorescu, Poetul a vrut să facă o baie. Grigore Ventura, agent informator, vechi duşman al Poetului, pretinde că acesta „voia să îl împuşte pe rege.”

În vreme ce Eminescu intrase în baie, Ventura s-a grăbit să aducă de la Prefectura de Poliţie un comisar şi pe oamenii doctorului Şuţu, care au spart uşa băii şi l-au băgat pe Poet în cămaşa de forţă, apoi l-au aruncat în dubă, ca pe cel din urmă infractor.
Tânărul Ion Russu-Şirianu, întors acasă la Slavici, a aflat ce i s-a întâmplat Poetului, a alergat să-l caute şi a surprins un Eminescu uluit de cele întâmplate, strigând după ajutor. Acel strigăt al lui Eminescu nu va fi spălat cu nimic de pe faţa contemporanilor săi. Astfel, a fost trasă cortina peste viaţa Poetului.

Ziua de 28 iunie 1883 era declarată de criticul George Călinescu şi de urmaşii săi ca „debutul morţii intelectuale”, după care au urmat „şapte ani sterili” – moartea civilă.

Într-adevăr, boala l-a marcat, neîndoielnic, în chip negativ, pe Poet, reducându-i capacitatea creatoare, aşa cum anticipase el însuşi în „Scrisoarea a IV-a”:
„Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun.”

Nebunia nu este însă cea despre care vorbeau unii. Eminescu a rămas capabil de creaţie, de o reală posibilitate de însănătoşire. Şi asta pentru că maladia reală de care a suferit era alta decât cea presupusă de cei care au încercat să îl reducă la tăcere. Moartea sa este însă orchestrată de forţe obscure, care nici astăzi nu pot ieşi la lumină cu adevărul.

Ce ştia oare A. C. Cuza, un foarte bun cunoscător al operei eminesciene, de a inserat în Programul politic al Ligii Apărării Naţionale Creştine (1923) aceste cuvinte: „Liberalii au ucis mişeleşte pe cel mai mare poet al neamului, Mihai Eminescu, şi l-au îngropat în mod barbar, într-un mormânt simplu, c-o mică cruce la căpătâi, pe care fiecare trecător prost îşi scrie numele.”? Maiorescu era şi el vizat, fiind liberal...

Auzind ce s-a petrecut în acea zi nefastă, Caragiale izbucneşte în plâns. Maiorescu este însă calm. Nu are rost să urmărim chinul ultimilor ani ai Poetului, din cauză că nu îl vom putea cunoaşte niciodată cu adevărat.

După această moarte civilă, a urmat cea fizică.

La 15 iunie 1889, la înmormântarea poetului, Maiorescu spune că „nu a participat nimeni din partea faimiliei.” De ce?
Nu vom putea să răspundem niciodată la această întrebare. Nici la încă multe altele care ne frământă. Nici nu putem lovi cu pietre în cei vinovaţi. Cine ştie dacă avem sau nu acest drept. Noi de câte ori l-am ucis pe Eminescu?

Bibliografie:
Codreanu, Theodor – „Dubla asasinare a lui Eminescu”, Editura Serafimus, Braşov, 1999
Marin, I. D. – „Eminescu la Ipoteşti”, Editura Junimea, Iaşi, 1979

(Mihaela Arhip)