Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Drumul devine mai important şi, uneori, CALEA însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Important este să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se împlinește la baza scării, ci abia după ultima treaptă!

MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezent în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.

O depășire a egoului absolut. Şi probabil că vom atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta avem nevoie să ne observăm, să ne studiem reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fim aproapele nostru. Şi ajungem aici la o formă de iubire, la prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". În acest stadiu, avem în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de sine, la început. Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că ne simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar ne şi pregăteşte pentru ce are să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde ne aflăm acum? Pe scară sau pe drum? Mai avem nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?

În astă iubire fiind, mai încape spaima căderii?



Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind totodată și în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.

Vom încheia cu o poveste. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea, cunoașterea), probabil că am înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi știm capacităţile, nu ştim că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descoperim motorul. Și renunţăm la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descoperim la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridicăm de la sol. Este asta oare înţelepciune, este asta cunoaștere? Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Povestea ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Cu MUNCA, strădania, acțiunea.

Să avem curajul de a ne scrie propriile manuale de zbor! Motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.