DA. E timpul ca și școala botoșăneană să își cinstească eroii. Este vremea ca zidurile să vorbească, arhivele să scrâșnească în Adevăr. Orele de dirigenție sunt un bun prilej pentru poveștile trecutului.
De ce - veți întreba, poate - ar trebui să știe adolescenții de azi că în școala lor elevii au fost arestați pentru că au îndrăznit să rostească vorbe precum Basarabia, Libertate? Pentru că doar astfel vor ști să se apere de falsele istorii, de ipocritele promisiuni și de găunoase realități. Pentru că astfel vor învăța că deciziile asumate sunt mai importante decât a urma orbește un lider gălăgios.
"Jos cu jugul sovietic!"
Avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian (24 octombrie 1958). A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoșani. Reputat teatrolog, a activat zeci de ani ca secretar literar al Teatrului Mihai Eminescu Botoșani și, în ultimii ani ai vieții, consilier la Inspectoratul pentru Cultură. A murit la nici 58 de ani - după ce a suferit un atac cerebral - pe 2 ianuarie 2000.
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg de clasă, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi.
În penitenciarul de la Mărgineni a petrecut șase luni în carceră cruntă. A făcut un plan de evadare dar a fost trădat. Pentru a descuraja pe viitor astfel de acţiuni periculoase, gardienii şi mai-marii acestora au vrut să le dea o lecţie celorlalţi băieţi din celule. L-au scos pe Dorin Glăvan şi, pe o masă de ciment, l-au bătut cu funia udă. Şi totuşi, acel copil încă, de 17 ani, nu a scos un sunet!
Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.
Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!
La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.
Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.
Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.
Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.
Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.
La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".
La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare. (Citește mai mult aici)
"Ne conduce un idiot!"
Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.
"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".
Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?
Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!
