Am citit cartea Aniţei Nandriş-Cudla, "20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă" (Editura Humanitas, ediția a IV-a, București, 2013, prefață de Gheorghe Nandriș) după o alta, tulburătoare, a scriitoarei Parinoush Saniee, "Cel care mă aşteaptă". Destinul a două femei, prima o ţărancă din Bucovina de Nord, a doua o femeie educată din Iran.
Aniţa înşiră în 200 de pagini propria poveste, Parinoush Saniee creează personaje, construieşte situaţii, te poartă prin istorie alături de eroina romanului, urmează un parcurs psihologic al femeii sub toate aspectele ei: îndrăgostită, deznădăjduită, resemnată, mamă, soaţă a unui bărbat indiferent, iresponsabil şi militant comunist, din nou îndrăgostită, iarăşi deznădăjduită şi resemnată. Este lupta pentru supravieţuire, dar mai mult o luptă a împlinirii sociale, o zbatere pentru existenţă, libertate, pentru drepturile femeii într-o lume marcată de nedreptăţi la limita barbarismului.
Dacă "Cel care mă aşteaptă" este o carte copleşitoare sub aspect emoţional, psihologic, care sfâşie sufleteşte cu fiecare pagină parcursă, "20 de ani în Siberia" te cutremură. Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comise de sovietici, aşezată sub semnul cruntei autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o carte de istorie predată într-un alt sistem decât cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru că ţăranca Aniţa, cu cele trei clase ale ei, dovedeşte o memorie excepţională şi o capacitate de sinteză cum rar întâlneşti în mediile educaţionale româneşti.
Paginile Aniţei par a fi scrierile unui soldat pe front. Ce uimeşte peste măsură este acurateţea informaţiilor, numele persoanelor cu care a interacţionat, numele locurilor, imaginile reconstruite cu o fineţe extraordinară, cu elemente de descriere care scot la iveală un simţ al cuvântului neobişnuit. Cu toate acestea, ţăranca din Mahala (de lângă Cernăuţi) dovedeşte o inocenţă a trăirii îmbinată cu o îndrăzneală a firii care fac, laolaltă şi fiecare în parte, să vezi în Aniţa nu doar femeia cu trei clase, ci un om care trage după sine întreaga înţelepciune şi aristocraţie înmagazinată în destinul a generaţii întregi până la ea.
Copilă, trăieşte ororile Primului Război Mondial. Refuză să se refugieze din calea armatei pentru că părinţii aleg să lase în urmă vaca familiei, întrucât avea de târât după ea şi un viţeluş. Aniţa refuză şi rămâne acasă până când ai ei se întorc, după mai multe zile de pribegie. Refuză încă o dată plecarea, tatăl văzându-se nevoit să urce viţeluşul în căruţă. Spre sfârşitul războiului, urmăreşte pe geam cum soldaţii vin să le ia caii din bătătură. Copiii năpădesc în curte şi văd cum soldaţii le bat mama cu un bici care avea la capetele sforilor nuci ce lăsau pe piele urme adânci. În urma bătăii, mama Aniţei va rămâne ţintuită la pat până la sfârşitul zilelor. Ca soţie, se mărită cu un bărbat din sat, care îi îngăduie să îngrijească de nefericita-i mamă. Cu preţul neajunsurilor materiale, pentru că tatăl îi dă drept zestre doar strictul necesar, întrucât fata refuzase să se mărite după un altul mai bogat, dar din alt sat. Ca mamă a trei băieţi, este despărţită de bătrâna bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi. Revenită în sat, găseşte casa ocupată şi, pentru a o putea răscumpăra, unul dintre fii se întoarce de bună voie în Siberia, câştigă banii şi astfel familia reuşeşte să înnoade viaţa ce fuse cu cea care va să vină.
Un manual de supravieţuire. Aniţa învaţă cum să mânănce fărâma de pâine "ca pe o bomboană" (suptă în gură cât mai mult timp, "udată" cu câte un fir de apă caldă căreia îi spuneau ceai), umblă kilometri întregi pentru a aduna fructele ce aveau să îi apere de bolile mistuitoare. Munceşte la minus 40 de grade în nopţile polare, adună bucăţi de sfoară de la pescari, le înnoadă şi le face copiilor haine groase. Croieşte rochii şi pantaloni din saci, vânează, se bate cu batalioanele de păduchi care le invadează culcuşul.
Cartea trebuie citită, simţită, trăită, transpusă în imaginile minţii şi continuată în vieţile noastre, ceas cu ceas. Pentru că Aniţa nu oferă numai modelul supravieţuirii fizice, ea ne lasă moştenire un adevărat îndrumător spiritual în sens christic. Ţăranca din Mahala nu poartă ură, nu judecă, nu se împovărează cu ţinerea de minte a răului. Răzbate nu cu îndârjire, ci prin înfrânarea gândului nefolositor. Îşi menajează forţele şi mintea pentru a lua deciziile cele mai bune, nu se răzvrăteşte acolo unde înţelege că revolta îi pune în pericol copiii. Munceşte cu sârg, ţărăneşte, îşi sfinţeşte truda cu nădejde şi rugăciune.
Mi-a plăcut să găsesc în scrierile lui Lazăr Puhalo termenul askesis (în slavonă podvig) folosit deseori cu sensul de luptă, făcând trimitere la a lupta după regulile jocului. Desigur, în înţeles deplin, duhovnicesc, finalitatea nu înseamnă să dobori duşmanul, ci să îl determini să respecte şi el regulile jocului. Pentru că scopul nu este să învingi, ci să supravieţuieşti în duh. Cei care au intrat în lupta trupească au sfârşit trupeşte. Cei care au lucrat cu mintea şi cu duhul au renăscut şi au izbândit.
"După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară", scria Monica Lovinescu. Aş adăuga că, după o asemenea carte, orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.
12-13 iunie 1941: 76 de ani de la valul de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei!
În noaptea de 12 spre 13 iunie se împlinesc 76 de ani de la uriaşul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei!
Deportările au țintit în special populația intelectuală şi au avut rolul de a distruge "coloana vertebrală a poporului", ca să-i determine pe cei rămași acasă să accepte mai ușor colectivizarea și exproprierea de bunuri, susține și istoricul. Potrivit istoricilor, de obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.
Oamenilor, cuprinşi în spaimă de cele întâmplate, li se dădea ordin ca într-un sfert de oră să fie gata, relateaza Moldova.org. Au fost deportaţi intelectualii şi oamenii înstăriţi. Capul familiei era arestat, izolat de soţie şi copii şi dus într-un lagăr de muncă forţată. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan. Acolo erau repartizaţi să muncească în sovhozuri şi cooperative meşteşugăreşti, dar erau remuneraţi doar atât cât să poată supravieţui.
