"Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea, ca și cum ar fi siguri că e cel mai mare rău", susţinea Socrate în timpul procesului injust intentat lui de către Meletos, Anytos și Lycon, conform textului scris de Platon - considerat a fi prima operă filosofică păstrată integral din Antichitate - "Apărarea lui Socrate".
Condamnarea lui Socrate, în anul 399 î.e.n., este considerată una dintre cele mai faimoase erori judiciare din istorie. Deseori revoltat, în miezul unei tristeţi, mărginit de limite (auto)impuse, omul ajunge să spere că alungarea lui din Paradis şi condamnarea la privarea de nemurire ar putea fi tot o eroare Judiciară. Cu drept de apel.
Pentru mine, cartea „Uriaşul îngropat”, scrisă de Kazuo Ishiguro, este un apel pentru redobândirea nemuririi prin iubire.
L-am descoperit relativ târziu pe Kazuo Ishiguro. Am început cu „Să nu mă părăseşti”, recomandată de un librar. Am întâlnit o artă narativă care îmi părea stranie, străină, dar, pe măsură ce păşeam mai departe, povestea devenea fascinantă. Şi mi-am spus că trebuie să îi dedic un spaţiu în Provocar(t)ea mea. După ce am terminat-o, impulsul de a-i citi toate cărţile apărute la noi, a fost mai puternic. Şi, dintre toate, „Uriaşul îngropat” mi-a plăcut cel mai mult. De ce? De ce iubim? De ce bătrâneţea ne plasează la marginea memoriei celorlalţi? De ce ne este teamă de moarte?
În aparenţă, cartea spune o poveste despre un cuplu de bătrâni britoni - Axl şi Beatrice - care trăieşte într-o Anglie atemporală, iar întâmplările se petrec într-un cadru spaţial definit de fabulos: „... erau doar kilometri întregi de pământ părăsit şi necultivat; ici şi colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte şi mlaştini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaţie, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile şi mlaştinile erau acoperite de ceţuri îngheţate, ce le conveneau de minune uriaşilor care pe atunci mai trăiau în zonă.” Bătrânii, care trăiau la marginea vulnerabilă a unui sat ciudat, „un labirint extins” de galerii săpate „adânc în coasta dealului”, pornesc în căutarea Fiului plecat într-un alt sat, pe o insulă, de care îşi amintesc foarte vag. Ceaţa care se năştea din răsuflarea dragoanei Querig aducea uitare. Pe drum, alături de Wistan – un iscusit cavaler saxon, protejatul acestuia - orfanul Edwin şi Sir Gawain – Cavaler al lui Arthur, încearcă să depăşească diferite obstacole şi, treptat, devin tovarăşi de nedespărţit, un grup cum nu se poate mai straniu, fiecare pândind urmele unui ţel misterios şi confesându-se celorlalţi, în speranţa că trecutul îşi va dezghioca înaintea lor întâmplările uitate. Deşi se tem de revelarea adevărului, fiecare îşi urmează menirea, în întâmpinarea unui destin prestabilit.
Dar, la fel ca romanele lui Yasunari Kawabata, „Uriaşul îngropat” seamănă cu o pictură zen, deoarece ceea ce lipseşte din imaginea lumii conturate este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât ceea ce este reprezentat.
În esenţă, cartea este o parabolă despre bătrâneţe, despre ultimii ani de viaţă, văzuţi ca un drum către o insulă fabuloasă, „plină de păduri bogate şi de izvoare, însă deopotrivă un loc unde se întâmplă lucruri ciudate. Mulţi traversează către ea şi totuşi pentru fieacre dintre cei care locuiesc acolo, e ca şi cum ar sta singur pe insulă.”. Dar, „ar putea să fie anumite momente, poate în timpul unei furtuni [...] sau într-o noapte de vară cu lună plină, când un locuitor al insulei ar putea să aibă senzaţia că lângă el, în bătaia vântului, se mişcă şi alţii.” Legenda spune că „un bărbat şi o femeie, după o viaţă petrecută împreună şi legaţi printr-o dragoste neobişnuit de puternică, ar putea călători spre insulă fără să fie nevoiţi ca apoi să o cutreiere singuri.” Barcagiul care trece cu luntrea către insulă, supune pe fiecare pasager unui test. Discret, cu o oarecare doză de viclenie, rosteşte acelaşi răspuns la toate întrebările pe care i le pun aceştia: „... eu sunt doar un simplu barcagiu. Nu am căderea să vorbesc despre asemenea lucruri”, „Sunt doar un barcagiu ce are misiunea de a-i trece dincolo pe cei care doresc să traverseze apa. Nu pot vorbi decât despre ce observ în cursul trudei mele zilnice.” Apare în diferite etape ale drumului celor doi şi îi călăuzeşte, la fel de discret şi de răbdător: „Sunt un biet barcagiu care trece călătorii pe celălalt mal, traversând apele învolburate. [...]... sunt doar unul dintr-un grup de mai mulţi barcagii şi ne putem odihni doar pe rând...”
Straniu este faptul că şi în moarte, la fel ca în viaţă, fiecare are nevoie să parcurgă un drum iniţiatic, menit să îl maturizeze spiritual şi să îl pregătească pentru „marea trecere”. Drumul iniţiatic către Moarte, parcurs de cei doi bătrâni este emoţionant şi plin de semnificaţii profunde. Sunt oarecum marginalizaţi de ceilalţi săteni, deşi se achită de datoriile impuse de convenţiile sociale, morale. Femeia este cea care ascunde în trup „o uşoară stânjeneală”, o boală veche. Uneori, durerile îi dau un răgaz de odihnă, când „totul e ciudat de încremenit”. Ea trebuie să treacă marea. Bătrânul doar o însoţeşte şi dragostea lui extrem de puternică îl determină să trăiască aproape la aceeaşi intensitate etapele care preced plecarea. Fiecare dintre cei trei tovarăşi de drum reprezintă, de fapt, Bătrânul, Bătrâna, Fiul, aspect ilustrat de numeroase sugestii discrete. În conturul altor personaje pot fi zărite Boala, Moartea, Triumful, Eşecul, Naşterea, Căsătoria, Credinţa, Trădarea, Dragostea, Religia. „Gherghinul cel bătrân” care străjuieşte satul este simbol al angajamentului față de o persoană sau un ideal. Acelaşi „gherghin solitar răsărit, în chip complet improbabil, prin piatra din apropierea centrului gropii” străjuieşte locul în care îşi are bârlogul Querig, dragoana cu răsuflarea otrăvită, care aduce uitare. Querig însăşi este Viaţa. Şi atunci, Moartea este doar o călătorie pe o insulă a singurătăţii aparente. Sau Querig este Moartea? Şi Viaţa este doar o minciună învăluind în ceaţa uitării adevărata realitate, Moartea. De care omul trebuie să se teamă, pentru că Viaţa este, de fapt, drumul iniţiatic care îl pregăteşte pentru realitatea eternă a Morţii.
La final de drum, Bătrânul îşi ia rămas bun şi trece pe lângă Barcagiu, către ţărm: „Înaintează cu greu prin apă [...] fără să se uite în urma lui.” Onest, barcagiul îi şopteşte bătrânului abătut, care încă experimentează uitarea: „Aşteaptă-mă pe ţărm, prietene, şoptesc, însă el nu mă aude şi îşi continuă drumul anevoios prin apă.”
Şi, totuşi, cine este „Uriaşul îngropat”? Pentru mine, este Omul. Condamnat la Viaţă, condamnat la Moarte. Fără drept de apel.
Finalul mă retrimite la „Apărarea lui Socrate”, consemnată de Platon: „Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi - ca să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu ştie nimeni altcineva decât Zeul.”
Recomand (de acelaşi autor): „Să nu mă părăseşti”, „Amintirea palidă a munţilor”, „Rămăşiţele zilei”, „Nemângâiaţii”, „Pe când eram orfani”, „Un artist al lumii trecătoare”, „Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg”.
Mihaela Arhip, Provocar(t)e
