Florică Murariu
Foto: Prosport
În rugby-ul românesc, Pompiliu Borș sau Romeo Gontineac au scris istorie! O istorie între filele căreia, însă, s-a strecurat multă tristețe și revoltă. Florică Murariu, marele rugby-st român născut pe 28 martie 1955 în Mitocul Botoșanilor, a fost împușcat pe 24 decembrie 1989, în București. Avea 34 de ani și era căpitanul echipei naționale!
Peste 70 de selecții naționale, jucase în prima Cupă Mondială (1987, Noua Zeelandă) și, cu echipa României, în 1980 bătea Franța cu 15-0, la București. A debutat în naționala României pe 28 martie 1976, la meciul Olanda – România (3-27). Ultimul meci a fost pe 24 septembrie 1989, cu Zimbabwe, terminat cu victoria românilor, cu 52-17. A fost timp de trei ani căpitan al României, marcând 8 eseuri. A fost singurul român cooptat în Selecţionata Mondială cu ocazia Centenarului Rugbyului galez, desfăşurat pe Arms Park.
Mai avea multă glorie de trăit, iar aerul liberății îi dădea speranța că toate se vor schimba și că sportivii vor scăpa în sfârșit din chingile în care îi ținea Securitatea ceaușistă.
Glonțul de 7,62 mm a năruit un destin și a închis o pagină uriașă a sportului românesc. Ucis de la un metru distanță, de un soldat în termen care nu a respectat ordinul ofițerului său. Un om care nu a plătit niciodată pentru fapta sa!
Florică Murariu este înmormântat la Mitoc. În satul natal, o stradă, o școală și un muzeu îi poartă numele.
Cum s-au petrecut faptele în ziua fatidică!
În acea dimineață de 24 decembrie, Florică Murariu, însoțit de Ioan Moldovan, a primit ordin să se prezinte la clubul din Ghencea. În dreptul Parcului Moghioroș au fost opriți de echipajul unui TAB aparţinând unităţii 01270 din Focşani. Un soldat în termen a primit ordin de la cpt. Petre Olteanu să îi legitimize pe cei doi. Soldatul Fănică Lepădatu se afla la un metru distanță, cu țeava pistolului mitralieră ațintită către Florică Murariu.
Sportivul, care spusese cum îl cheamă și încotro se îndreaptă, a făcut un gest cât se poate de firesc în situația dată: a vrut să scoată actele de identitate din buzunarul de la piept. Nu a mai apucat, pentru că soldatul a tras, nimerind în ficatul lui Florică Murariu. "M-ai omorât", a mai apucat să spună botoșăneanul. A murit în scurt timp, pe drumul către spital. Căpitanul, care asistase la întreaga scenă, a dat ordin ca soldatul să fie dezarmat imediat. "Ce-ai facut nenorocitule, ce ti-am zis eu sa faci si ce-ai facut tu!?", ar fi rostit ofițerul.
Conform declarației din 11 mai 1993, Fănică Lepădatu și-a recunoscut vina, precum și faptul că, urmare a acestei situații, a fost dezarmat și mustrat de către superiori. Cu toate acestea, nu a solicitat clemență, nu a invocat eroarea de fapt. Nici nu a spus că regretă fapta! Și totuși, 7 zile mai târziu (Rezolutia nr. 1005/P/1991 din 18 mai 1993, redactată de procuror militar Gheorghe Oancea, de la Sectia Parchetelor Militare) se dispune neinceperea urmăririi penale.
Soldatul, salvat de "eroarea de fapt"!
Fratele Constantin a bătut la uși, a scris tomuri întregi și a trimis către toate instanțele adrese și solicitări. Voia să se facă dreptate și vinovatul să plătească.
În 2011, familia înaintează din nou, către Parchetul Militar, o solicitare prin care cere să se aducă la cunoștință stadiul anchetei privind moartea lui Florică Murariu. Stupoare! Abia atunci, la 22 de ani de la Revoluție, iese la iveală faptul că dosarul fusese soluționat încă din 1993, fără ca rezultatul să fie transmis familiei. Așa hotărâse procurorul Gheorghe Oancea.
Parchetul Militar a primit dispoziție să mușamalizeze dosarele crimelor înfăptuite în acele zile, chiar dacă vinovații recunoscuseră faptele.
Așadar dosarul exista, probele și martorii duceau la o singură concluzie: Florică Murariu fusese omorât de un soldat în termen care nu ascultase de ordinul superiorului său.
Cu toate acestea, procurorul militar Gheorghe Oanccea, de la Directia Procuraturilor Militare (astăzi secția Parchetelor Militare) din Parchetul General, a anulat toate probele și a scris negru pe alb: "eroare de fapt", dispunând, totodată, ca soluția să rămână secretă. "Din analogia imprejurarilor in care s-a produs fapta, rezulta in mod cert ca militarul, in momentul savarsirii acesteia, s-a aflat in eroare de fapt… atunci cand victima, in mod imprudent a lasat mainile in jos, putand crea impresia ca va scoate o arma". Iar la finalul rezolutiei, procurorul adaugă: "Solutia nu se comunică".
Conform informațiilor furnizate în 2009 de cotidianul Ziua, surse avizate din parchetele militare au declarat ca in perioada 1992 -1995 "eroarea de fapt" a fost regula de baza in sute de dosare, pentru a se evita trimiterea cuiva in judecata pentru omor. Aceleasi surse au dezvaluit ca acest "mod de lucru" a fost instaurat si sustinut de fostii sefi ai parchetelor militare, generalii Gheorghe Diaconescu si Mugurel Florescu (martor din partea CFSN la procesul Ceausestilor, personaj pus sef la parchetele militare la dorinta gen. Victor Stanculescu). Si mai grav, sutele de musamalizari de dosare pe "eroare de fapt" nu au fost nimanui comunicate, pentru ca rudele mortilor sa nu afle si sa nu le poata ataca. Daca legea ar exista cu adevarat in Romania, locul acestor procurori-gropari ar fi trebuit sa fie in puscarie, conchide Ziua.
Echipa de rugby s-a reunit la Mitoc!
În iunie 2010, naționala de rugby sosea la Botoșani pentru un moment emoționant: inaugurarea muzeului dedicat memoriei lui Florică Murariu. Antrenorul echipei, Romeo Gontineac, si vicepresedintele Federatiei de Rugby, Pompiliu Bors, la rândul lor botoșăneni, au mers la cimitir și au aprins lumânări la mormântul colegului lor.
"Toti jucatorii sunt constienti ca astazi participam la o fila importanta din istoria rugbyului romanesc", a spus atunci Romeo Gontineac.
Martirii rugby-ști!
Rugby-ul a fost sportul care a plătit cel mai scump recâştigarea libertăţii poporului român în decembrie 1989. Potrivit Prosport, pe lângă Durbac şi Murariu, atunci au mai murit alţi patru practicanţi ai acestei discipline, toţi foarte tineri. Petre Astafei (19 ani), fratele Galinei Astafei, multiplă campioană naţională la săritua în înălţime, a fost rănit mortal în Piaţa Revoluţiei. La Televiziune şi-au pierdut vieţile Florin Butirii (20 de ani) şi Bogdan Stan (21), componenţi ai echipei Rapid. Aceeaşi soartă a avut şi Cristian Toporan (19 ani), legitimat la Energia Bucureşti.
La 27 de ani de la Revoluție, nu am reușit să trecem de stadiul vorbăriilor prelungi și fără sens: A fost sau n-a fost? Cine-a tras în noi?, Singura soluție, înc-o revoluție! Gălăgie și discursuri pătimașe, la adăpostul cărora vinovații îngroapă dosare și măsluiesc crime pentru care nimeni nu vrea să plătească.
Părinții lui Florică Murariu s-au stins de durere, după ce au făcut drum de lacrimă de acasă până la mormântul fiului lor. Tatăl, de altfel, nu a supraviețuit mai mult de doi ani după moartea lui Florică. Nu a mai apucat să afle că o crimă în România se numește... eroare de fapt!
Un vacarm postrevoluționar dincolo de care se mai aude plânsul mamelor și taților, al fiilor și al fiicelor care își caută dreptatea.
"Vom muri si vom fi liberi!"
Dureroase, ca o rană deschisă, ne vin astăzi versurile lui George Țărnea:
"Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Sa stie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încaput
Si sa n-astepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Ca el, oricum, din post în post,
E învatat s-o duca prost
Si harazit sa fie trist...
M-apuca plânsul, deci exist!"
"Vom muri si vom fi liberi!", s-a strigat în urmă cu 27 de ani. Unii au murit, alții au rămas cu strigătul. Cei care au apăsat pe trăgaci în 89 sunt și astăzi gata să își apere privilegiile.
Nea Florică, să ne ierți! Ai plătit cu viața pentru o libertate cu care nici astăzi nu știm ce să facem!
