Cine ne (an)alfabetizează copiii?

Cine ne (an)alfabetizează copiii?

Asistăm de la o vreme la nașterea unui adevărat tăvălug de răsturnare și de preschimbare a valorilor, aproape fără precedent în România ultimului secol.

România este totalmente coruptă, copiii sunt analfabeți pe capete, casele bubuie de înjurături, alcool, bătăi. Duhnim de incultură, ținem cu dinții de o familie tradițională (tradiționalistă, după caz!), ne spunem seara rugăciunile cu ochii pe burtiera televiziunilor care fac și desfac toate cele. Asta este imaginea care ni se derulează nesfârșit prin fața ochilor, asta ni se strigă necontenit.

Familia a devenit un bau-bau care ascunde de secole toate grozăveniile pământului. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu ni se spună că familia tradițională (sau tradiționalistă!) este un rău care trebuie stârpit de la rădăcină. Desigur, pe fondul apropiatului referendum pentru definirea căsătoriei în Constituție (și nu pentru redefinirea familiei, așa cum eronat se scrie și se spune), spiritele se hârjonesc pe câmpia unei libertăți clamate și (re)clamate.

Multe se pun în cârca familiei. Mai presus de toate faptul că nu ar mai ști să își crească pruncii. Că-s săraci, murdari, fără minte. Familia tradițională înseamnă iadul în care copiii sunt bătuți, terorizați, chinuiți, violați, părăsiți, alungați. Suntem țara, ni se spune, ni se repetă, cu cei mai mulți analfabeți funcțional din Europa. Așa este. Dar de ce 42% dintre elevii de 15 ani, din învățământul obligatoriu din România, nu pot selecta informația relevantă și nu pot face raționamente elementare? Acesta este procentul așa-zisului analfabetism funcțional: 42%. Se dă vina, din nou, pe abandon școlar și pe sărăcie. Adică pe familie.

Și totuși, cine este responsabil?

Datele statistice ne spun așadar că, în România, elevii nu au abilități de bază în gândirea critică și rezolvarea de probleme. Ce consecințe au aceste disfuncționalități? Ne explică specialiștii de la Centrul de Evaluare și Analize Educaționale: Consecințele indiferenței față de această problemă pot fi grave pentru cei care vor intra pe piața muncii în următorii 10-20 de ani. Dacă o parte din forța de lucru are un grad scăzut de calificare într-o țară, atunci creșterile de venituri asociate unei creșteri oarecare a PIB-ului rămân nesemnificative în rândul acesteia și sunt mult inferioare creșterilor de venituri înregistrate în rândul populației calificate; de fapt, cea din urmă aduce o plus-valoare semnificativă în economie. Ca să înțelegem și mai bine: Deși PIB-ul a crescut continuu în România după 1990, nivelul de sărăcie n-a scăzut. Explicația, ne spun tot specialiștii, este simplă: O bună parte dintre adulți sunt slab calificați (sau unii chiar deloc), neavând astfel acces la locuri de muncă mai bine plătite. Rădăcinile acestei probleme sunt, evident, în sistemul de educație. O lecție, iată, din care nu am învățat nimic!

Așadar, nu familia tradițională produce analfabeți, ci… lipsa de politici publice coerente pe termen lung.

Polonia, de pildă, a avut nevoie de aproape 10 ani pentru a diminua rata analfabetismului funcțional la elevii de 15 ani, de la 22% la 14%. La un procent ce depășește 40 la sută în România, putem să anticipăm că am avea nevoie de multe decenii, dar numai în condițiile unor strategii prioritare, susținute și asumate de către factorii decizionali.
 
Însă, până când ministeriabilii noștri nu vor înceta să mai joace țonțoroiul reformei, nu avem șanse de a ieși la limanul cunoașterii. Avem un sistem educațional politizat și birocratizat. Un sistem în care elevul a devenit un apendice care atârnă caraghios în statisticile inspectoratelor. Programele sunt atât de străine de nevoia reală a elevului de astăzi, încât – atunci când dascălul nu dispune de abilitătea de a transmite informația clară, concisă, corectă – predarea devine o relație intimă între profesor și manual. Elevul este dispozitivul care trebuie să redea (să dubleze fidel) informația din manual, în schimbul unei note. Notă care, într-un fel sau altul, îi va decide viitorul, fără să îi asigure succesul profesional.

Informație, informație, informație. Pretindem copiilor fără sa contribuim la starea lor de implicare, exaltare, mirare. Nu avem o pedagogie a formarii gandirii si a caracterului. Copilaria este perioada maximei plasticitati neuronale - timpul in care se pun in copii, subconstient, toate programele noastre de viata, inclusiv modul in care se vor simti responsabili fata de lume si de sine, spunea Oana Moraru într-un interviu.

În urmă cu nici o săptămână, vicepreședintele Academiei Române ne avertiza că asistăm la un genocid: Copiii de țăran nu au acces la o facultate. Mai exact, spunea Acad. Bogdan Simionescu, vicepreședinte al Academiei Române, la Universitatea Tehnică "Gheorghe Asachi" din Iași, la 10 dintre cele 11 facultăți, în ultimii șapte ani, nu a existat niciun copil de țăran student. Copiii care trăiesc la țară și familiile lor reprezintă 40% din populația României. Pentru mine, asta înseamnă genocid. Pentru că eliminăm 40% din populația țării de la dreptul de a ști carte.

Cum răspunde factorul politic la această situație? Iată cum: se îngrijorează de faptul că România a avut rezultate slabe la Jocurile Olimpice de la Rio. Măsurile au și apărut: o ordonanță de urgență obligă autoritățile locale să aloce peste (PESTE, nu minimum, ceea ce înseamnă că nu există o limită superioară!) 5% din bugetul local pentru finanţarea infrastructurii şi activităţilor sportive! "Ordonanţa a apărut ca urmare a rezultatelor de la Rio. Propunem soluţii prin care să crească performanţa sportivă", spune Ecaterina Andronescu.

Senatorii noștri conștiincioși au și purces la treabă. Parlamentarul social-democrat Mihaela Huncă, care este și secretar al Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport din Camera Deputaților, vrea mai multe ore de sport în școală și… introducerea probei practice de evaluare a competențelor sportive ca disciplină obligatorie a examenului de bacalaureat!

Logica politică funcționează din nou. Oare elevul analfabet funcțional din România este șansa noastră la viitoarele Jocuri Olimpice?!

 

Avem în România dascăli capabili să repună școala pe direcția bună. Prima măsură necesară și obligatorie: depolitizarea învățământului, de la nivel de director și până la inspectorat și minister. Numai în acest fel se pot implementa politici publice coerente, susținute financiar și logistic, axate pe dezvoltarea elevului și pe dobândirea de cunoștințe și abilități  care să îi asigure în viitor succesul profesional, social și economic.

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Avem măcar dreptul să ne pese? VIDEO

Miercuri, 20 Septembrie 2017
336

Lăsați copiii să fie ce vor!

Duminică, 17 Septembrie 2017
1081

Copilăria, ca tortură psihică

Duminică, 27 August 2017
1151

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
913

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...

22 septembrie: Se năștea la Vorniceni călugărul în fața căruia mai târziu s-a închinat Prințul Charles al Marii Britanii!

Vineri, 22 Septembrie 2017
1131

Parintele Dionisie Ignat s-a nascut in 22 septembrie 1909, in comuna Vorniceni din judetul Botosani, intr-o familie de tarani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Ta...

PROMISIUNEA. Sute de botoșăneni au fost martori ai unei povești în care dragostea face istorie!

Joi, 21 Septembrie 2017
1640

Pe 21 septembrie, armenii își sărbătoresc independența. Pe 21 septembrie, armenii stau cu capul sus în fața istoriei, chiar dacă ea, istoria, nu se încumetă încă să-i ...