Zen, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă.
Se spune despre romanul lui Kawabata că are un fir narativ care „seamănă cu o pictură zen. Ceea ce lipseşte din imagine este la fel de important ca ceea ce este reprezentat.” (Publishers Weekly)
Vechiul Oraş Imperial, Kyōto, după cel de-al Doilea Război Mondial, se zbate în crisalida vechilor mătăsuri, tradiţionale şi misterioase, ca să se metamorfozeze, trecând lent şi fermecător, printr-o perioadă în care vechiul şi noul se întrepătrund, se luptă pentru supremaţie şi sfârşesc prin a se coaliza împotriva trecerii ireversibile a timpului.
Arţarul neobişnuit de mare din grădiniţa familiei unui ţesător de chimonouri tradiţionale adăposteşte, în două mici scorburi, viorele. Doar fluturii „ştiau de ele”. Şi Chieko, fata ţesătorului. La picioarele arţarului este un felinar străvechi, „probabil lucrat demult, pe vremea când creştinismul fusese interzis”, înfăţişându-l pe Isus în rugăciune, şi lui Chieko îi place să creadă că viorelele sunt „sufletul fecioarei Maria”.
Cadrul spaţio-temporal al imaginarului narativ defineşte, prin acumularea detaliilor, caracterul personajului. Semnificativă pentru întreg parcursul romanului mi se pare secvenţa de început.
Chieko creşte greieri într-un vas antic de Tamba, marcată de „Universul din vas”, o veche legendă din China, care vorbeşte despre o lume fermecată, departe de cea pământeană. Crede că „greierii nu s-au retras ei singuri în vas pentru că s-au săturat de lumea trecătoare şi înşelătoare de afară, precum pustnicii. Poate nici nu ştiu că se află într-un vas. Şi aşa îşi duc mai departe viaţa.”
La fel ca greierii din vas, Chieko trăieşte în Kyōto, în casa părinţilor săi, care îi mărturisesc la un moment dat că este copil adoptat, abandonat pe prispa magazinului lor. Când îi dezvăluie acest lucru lui Mizuchi Shin’ichi, pe care îl iubeşte, acesta îi spune că, din punct de vedere spiritual, „toţi oamenii sunt copii abandonaţi. Atunci când ne naştem, nu înseamnă că am fost aruncaţi în această lume de către zei?” La fel cum oamenii aruncă greierii într-un vas, pentru a se bucura de cântecul lor pe întreg parcursul anului. Poate că şi oamenii sunt făpturile unui singur anotimp, iar zeii îi ţin captivi în această lume pentru a conserva specia. Căci şi ea, Chieko, gândeşte despre captivitatea greierilor că, „din moment ce astfel e conservată specia, e poate mai bine decât să ducă o viaţă scurtă de o singură generaţie...”
Într-o după-amiază, Chieko îşi vizitează tatăl, Sata Takichirō, un maestru al schiţelor pentru chimonouri, la un templu de maici, unde acesta s-a retras pentru meditaţie, în căutarea inspiraţiei care să îl ajute să readucă la viaţă vechiul magazin de chimonouri, ameninţat de valul noilor modele, lucrate la scară industrială, frumoase, dar lipsite de farmecul modelelor tradiţionale, lucrate manual. La întoarcere, împovărată de gândul că tatăl ei nu va reuşi, îi spune mamei că ar fi mai bine dacă ar vinde magazinul. Răspunsul acesteia o pune pe gânduri: „Dintre tânărul care spune ce-i trece prin minte şi bâtrânul care primeşte dojenile, gândeşte-te cine se simte mai singur.”
În mai, prietena ei, Masako, o invită să vadă arţarii înmuguriţi de la Takao. Dar Chieko îşi doreşte să vadă cedrii de pe munţii Kitayama. Vizitează ambele locuri şi, la întoarcere, pe malul râului Kiyotaki, se întâlnesc cu femeile care coborau din munte, după ce pliviseră buruienile şi iarba dintre cedri. Printre ele era o fată îmbrăcată într-un port de la ţară, „care semăna cu cel al fetelor din satele Ohara şi Shirakawa, dar nu era portul fetelor ce merg să vândă produse la oraş, ci doar hainele de muncă ale celor care lucrează la munte.” La un moment dat, Masako se opreşte uimită şi îi spune: „Chieko-san, fata aia de-acolo îţi seamănă mult. Uite, e leită la chip cu tine, nu ţi se pare?”, fapt ce declanşează în sufletul lui Chieko o adevărată furtună de primăvară. „N-o fi vreo soră vitegă de-a ta?”
Chieko refuză, aparent, să creadă ceea ce spune prietena ei, dar conflictul interior din sufletul ei este alimentat de acest incident.
În timpul sărbătorii Gion, în faţa unui altar improvizat, o reîntâlneşte pe fata din munte şi porneşte în urma ei, „în pelerinajul celor şapte rugăciuni.” La un moment dat, când tânăra o priveşte stăruitor, Chieko o întreabă pentru ce s-a rugat. „M-am rugat să-mi găsesc sora mai mare. Tu eşti acea soră mai mare.”
Află că sunt gemene, că tatăl lor a murit „pe când tăia lemne în Kitayamasugi” , iar mama murise şi ea. Naeko revine, periodic, în viaţa lui Chieko şi fiecare întâlnire dintre cele două mnarchează un moment de cotitură din viaţa Vechiului Oraş Imperial.
Hideo, fiul cel mare al ţesătorului Sōsuke, îndrăgostit de Chieko, este determinat să rămână cu Naeko. Pentru că el aparţine tot vechiului oraş imperial, este un ţesător manual de obi, iar tatăl lui Chieko crede că afacerile reunite prin căsătoria celor doi tineri, ar salva de la dispariţie tradiţia. Dar, la greieri, „dacă din când în când nu introduceai bărbătuşi din afară, în vas se năşteau numai pui mici şi plăpânzi. Pentru că se perpetua reproducerea între rude. Pentru a evita acest lucru, crescătorii de greieri au obiceiul de a schimba periodic bărbătuşii din vase între ei.”
Vechiul, reprezentat de Hideo, iese în întâmpinarea noului, reprezentat de Naeko.
Hideo este un păstrător al vechilor tradiţii, un maestru al ţesăturilor manuale, un creator de obi, tradiţional şi credincios lumii care apune. Naeko aduce în viaţa lui noul, îndrăzneţ şi ispititor, sănătos şi puternic.
Simetric, noul, reprezentat de Mizuchi Shin’ichi, acceptă vechiul, reprezentat de Chieko. Mizuchi Shin’ichi este fiul unui patron care conduce un magazin de stofe din Muromaki, înfloritor pentru că patronul a înţeles impactul producerii la scară industrială a stofelor şi a acceptat noul, adaptându-se din mers. Chieco este credincioasă vechilor tradiţii, poartă întotdeauna doar chimonouri sobre create de tatăl ei, şi respectă toate sărbătorile tradiţionale.
Aparent povestea a două destine complementare care se regăsesc şi evadează din lumea în care zeii le-au aruncat pentru a se bucura mai mult de un anotimp de frumuseţea vechii arte nipone, în esenţă, romanul este o învăţătură zen despre eliberarea de vechile tradiţii nu prin negarea şi uitarea acestora, ci prin acceptarea existenţei altora, noi, care le completează.
Recomand (de acelaşi autor):”Dansatoarea din Izu”, „Ţara zăpezilor”, „O mie de cocori”, „Vuietul muntelui”, „Frumuseţe şi întristare”, „Maestrul de go”, „Frumoasele adormite”, „Păpădiile”, „Lacul”, „Valsul florilor”.
Mihaela Arhip, Provocarte
