Tracy Chevalier - FATA CU CERCEL DE PERLÄ‚
20/8/2016 1 Comment
Picture
Misterul celebrului tablou al lui Johannes Vermeer (pictor olandez, cunoscut mai ales ca Jan Vermeer van Delft), „Fata cu cercel de perlă”, pictură nedatată ÅŸi care nu a fost concepută ca un portret convenÅ£ional, constituie punctul de plecare al romanului, captivant, la fel ca tabloul, prin intensitatea culorilor care prind viaţă în cuvinte.
Delft. În centrul PieÅ£ei „dalele formau o stea cu opt colÅ£uri în interiorul unui cerc. Fiecare colÅ£ al stelei arăta spre o parte diferită a oraÅŸului Delft.”
1664. 1665. 1666. 1667. Patru ani din viaÅ£a celebrului tablou, începând cu cel în care pictorul îÅŸi alege, mai mult sau mai puÅ£in conÅŸtient, modelul pentru un tablou care nu se zărea încă la orizontul imaginaÅ£iei sale, până în anul în care destinul modelului interferează cu cel al tabloului ÅŸi nu mai pot fi separate. Între aceÅŸti doi ani, alÅ£i doi conturează conflictele exterioare ÅŸi pe cel interior, prin intermediul cărora autoarea transfigurează realitatea, imaginând o posibilă poveste a „Fetei cu cercel de perlă”.
Secolul XVII îÅŸi dezvăluie curgerea încărcată de reguli mai mult sau mai puÅ£in stricte, mai mult sau mai puÅ£in respectate, în Olanda în care pictorul Vermeer îÅŸi păstrează libertatea creatoare, pictând foarte puÅ£in, doar atunci când tablourile se cereau la lumină, în detrimentul situaÅ£iei materiale a familiei, care la un moment dat devine ameninţător de precară.
Perspectiva narativă este subiectivă, povestea fiind spusă de Griet, fata unui pictor de faianţă, care pendulează fără voia ei între două lumi delimitate drastic de convingeri religioase ÅŸi de situaÅ£ia materială, două lumi care se confruntă mocnit ÅŸi îi ameninţă acesteia echilibrul spiritual. Intriga fascinează prin simplitate ÅŸi prin forÅ£a cu care captează atenÅ£ia ÅŸi incită curiozitatea.
Scena iniÅ£ială ilustrează motivul central al culorii ca personaj. Este scena primei întâlniri a personajului-narator cu pictorul Vermeer, căruia îi remarcă iniÅ£ial vocea, „o voce profundă ÅŸi întunecată ca lemnul mesei pe care lucram”. Griet toacă legume în bucătărie. Venit în vizită cu scopul de a o întâlni în vederea angajării ca servitoare, Vermeer remarcă modul în care fata aÅŸeza legumele pe care le toca: „... în cerc, fiecare cu secÅ£iunea lui asemenea unei felii de plăcintă. Erau cinci felii: varză roÅŸie, ceapă, praz, morcovi ÅŸi napi.”. Întrebată dacă a aÅŸezat legumele în ordinea în care le pune în mâncare, Griet îÅŸi justifică gestul cu un răspuns surprinzător: „Culorile se înfruntă când stau una lângă alta, domnule.”
A doua zi Griet îÅŸi va începe munca în casa lui Vermeer.
Un cuptor care explodează „luându-i ochii ÅŸi meseria” tatălui, determină familia să găsească o soluÅ£ie de supravieÅ£uire. Griet este cea sacrificată acum. După plecarea lui Vermeer, tatăl îi explică fetei cine va fi Stăpânul ei ÅŸi o liniÅŸteÅŸte, spunându-i că se va purta bine cu ea.
Din toate lucrurile pe care le ia cu sine, ca să nu simtă depărtarea de casă, cea mai importantă pare o placă de faianţă pictată de tatăl său, „o pictură simplă – două figuri mici, un băiat ÅŸi o fată ceva mai răsărită.”, care erau surprinÅŸi în mers: „Băiatul era puÅ£in înaintea fetei, dar se întorsese să-i spună ceva.” Åži care va fi spartă de Cornelia, una din fetele Stăpânului său, ca răzbunare pentru palma primită de la Griet în prima ei zi de lucru.
Simbolic, cei doi fraÅ£i, Griet ÅŸi Frans. Ca o prevestire funestă, Agnes, sora mai mică, nu apare pe placa de faianţă, prefigurându-se destinul ei tragic.
Întregul roman este o poveste de dragoste inocentă, aproape imaterială, stranie ÅŸi incitantă dintre Griet ÅŸi Stăpânul său, pictorul Vermeer, care descoperă în ea o fină cunoscătoare a detaliilor ce scăpau privirii superficiale a celorlalÅ£i, o dorinţă sinceră de a ordona Universul prin culoare. Treptat, pătrunde în locul sacru al casei, atelierul pictorului, pentru a face curat ÅŸi reuÅŸeÅŸte să facă acest lucru fără să schimbe locul obiectelor, fără să invadeze lumea lui Vermeer. Mai mult, dând dovadă de maturitate ÅŸi intuiÅ£ie, îi pregăteÅŸte culorile ÅŸi, o dată, i-a rearanjat decorul unui tablou, reuÅŸind să îl uimească prin simÅ£ul fin al perceperii detaliilor: „Am ridicat lumânarea în dreptul ÅŸevaletului – el schiÅ£ase din nou în cafeniu-roÅŸcat faldurile stofei albastre: făcuse schimbarea mea.
În noaptea aia am stat întinsă în pat zâmbind în întuneric.”
Deschiderea spre nou, caracterul integru ÅŸi atracÅ£ia pe care o simte faţă de Griet îl face pe Vermeer să remarce cu sinceritate: „Nu m-am gândit că pot învăţa ceva ÅŸi de la o slujnică”, să recunoască în faÅ£a fetei, pe care o tratează cu un respect care le face pe soÅ£ia sa, Catharina ÅŸi pe soacra sa, Maria Thins, să o privească temătoare, că : „... eu am fost crescut în credinÅ£a protestantă. M-am convertit când m-am însurat. AÅŸadar, nu-i nevoie să îmi Å£ii predici.”, să o iniÅ£ieze sumar în arta picturii ÅŸi a pregătirii culorilor ÅŸi să Å£ină cont de sugestiile ei.
Interesant mi se pare episodul în care se sugerează că Vermeer folosea nou apăruta cameră obscură (adusă în casă de prietenul său, van Leeuwenhoek) pentru a reordona detaliile tablourilor sale. Sau cele în care sunt descrise culorile pe care le folosea ÅŸi materialele din care le prepara.
RelaÅ£ia cu Vermeer, inocentă ÅŸi tulburătoare, este dublată de relaÅ£ia cu Pieter, fiul măcelarului, relaÅ£ie carnală, prozaică. La urma urmei, „nevasta unui măcelar – ÅŸi părinÅ£ii ei – mănâncă întotdeauna bine.” Åži Griet este din nou sacrificată.
Momentele care marchează fiecare tuşă a celebrului tablou sunt redate aproape cinematografic, urmărindu-se gesturi, întâmplări, mimică, tonalitate, culoare, simboluri ale unor sentimente care nu vor răbufni niciodată fără mască.
Finalul este în simetrie aproape perfectă cu începutul, prin palma pe care o primeÅŸte Cornelia de la Griet, o palmă care răzbună toate suferinÅ£ele îndurate din pricina celeilalte palme, prima, pe care Cornelia nu o uitase nicio clipă cât Griet a fost slujnică în casa lor.
Cele două palme sunt omniprezente pe parcursul romanului.
Sunt palmele pe care Griet le are „atât de aspre ÅŸi de muncite”, Vermeer le are fine, Cornelia are mâini zgâriate („necăjea probabil mâÅ£a casei”) ÅŸi nesăţioase, Agnes le are îndemânatice, ale Catharinei sunt leneÅŸe, ale Mariei Thins sunt iscoditoare ÅŸi inteligente, Tata are mâini de meÅŸter faianÅ£ar, mâini de aur, încă pătate de albastrul cu care pictase plăcile de faianţă, Pieter le are murdare de sângele animalelor sacrificate, Frans le are arse din cauza plăcilor de faianţă pe care le scotea din cuptor, iar Mama, care îÅŸi trezeÅŸte mereu fata la realitate, face palmele căuÅŸ în jurul legumelor tăiate de Griet , le amestecă ÅŸi le aruncă în oală, stricând echilibrul culorilor.
Vermeer, pe patul de moarte, lasă pentru Griet cerceii cu perlă, pe care îi purtase ca model, dorinţă îndeplinită de Catharina. Dar cerceii au soarta lui Griet, sunt sacrificaÅ£i.
Pentru mine, romanul este o frescă a societăţii olandeze din Delft, din secolul XVII, o poveste cu tuÅŸe de un realism brut, în care nuanÅ£ele sentimentelor surprind viaÅ£a unui tablou ÅŸi viaÅ£a unei femei, de la inocenţă până la pierderea acesteia.
Recomand (de acelaÅŸi autor): „Albastru pur”, „Îngeri căzători”, „Simetria de temut”, „Doamna ÅŸi licornul”, „Făpturi uluitoare”, „ La marginea livezii”, „ Ultima fugară”.
(MIHAELA ARHIP)