Tracy Chevalier - FATA CU CERCEL DE PERLĂ
20/8/2016 1 Comment
Picture
Misterul celebrului tablou al lui Johannes Vermeer (pictor olandez, cunoscut mai ales ca Jan Vermeer van Delft), „Fata cu cercel de perlă”, pictură nedatată şi care nu a fost concepută ca un portret convenţional, constituie punctul de plecare al romanului, captivant, la fel ca tabloul, prin intensitatea culorilor care prind viaţă în cuvinte.
Delft. În centrul Pieţei „dalele formau o stea cu opt colţuri în interiorul unui cerc. Fiecare colţ al stelei arăta spre o parte diferită a oraşului Delft.”
1664. 1665. 1666. 1667. Patru ani din viaţa celebrului tablou, începând cu cel în care pictorul îşi alege, mai mult sau mai puţin conştient, modelul pentru un tablou care nu se zărea încă la orizontul imaginaţiei sale, până în anul în care destinul modelului interferează cu cel al tabloului şi nu mai pot fi separate. Între aceşti doi ani, alţi doi conturează conflictele exterioare şi pe cel interior, prin intermediul cărora autoarea transfigurează realitatea, imaginând o posibilă poveste a „Fetei cu cercel de perlă”.
Secolul XVII îşi dezvăluie curgerea încărcată de reguli mai mult sau mai puţin stricte, mai mult sau mai puţin respectate, în Olanda în care pictorul Vermeer îşi păstrează libertatea creatoare, pictând foarte puţin, doar atunci când tablourile se cereau la lumină, în detrimentul situaţiei materiale a familiei, care la un moment dat devine ameninţător de precară.
Perspectiva narativă este subiectivă, povestea fiind spusă de Griet, fata unui pictor de faianţă, care pendulează fără voia ei între două lumi delimitate drastic de convingeri religioase şi de situaţia materială, două lumi care se confruntă mocnit şi îi ameninţă acesteia echilibrul spiritual. Intriga fascinează prin simplitate şi prin forţa cu care captează atenţia şi incită curiozitatea.
Scena iniţială ilustrează motivul central al culorii ca personaj. Este scena primei întâlniri a personajului-narator cu pictorul Vermeer, căruia îi remarcă iniţial vocea, „o voce profundă şi întunecată ca lemnul mesei pe care lucram”. Griet toacă legume în bucătărie. Venit în vizită cu scopul de a o întâlni în vederea angajării ca servitoare, Vermeer remarcă modul în care fata aşeza legumele pe care le toca: „... în cerc, fiecare cu secţiunea lui asemenea unei felii de plăcintă. Erau cinci felii: varză roşie, ceapă, praz, morcovi şi napi.”. Întrebată dacă a aşezat legumele în ordinea în care le pune în mâncare, Griet îşi justifică gestul cu un răspuns surprinzător: „Culorile se înfruntă când stau una lângă alta, domnule.”
A doua zi Griet îşi va începe munca în casa lui Vermeer.
Un cuptor care explodează „luându-i ochii şi meseria” tatălui, determină familia să găsească o soluţie de supravieţuire. Griet este cea sacrificată acum. După plecarea lui Vermeer, tatăl îi explică fetei cine va fi Stăpânul ei şi o linişteşte, spunându-i că se va purta bine cu ea.
Din toate lucrurile pe care le ia cu sine, ca să nu simtă depărtarea de casă, cea mai importantă pare o placă de faianţă pictată de tatăl său, „o pictură simplă – două figuri mici, un băiat şi o fată ceva mai răsărită.”, care erau surprinşi în mers: „Băiatul era puţin înaintea fetei, dar se întorsese să-i spună ceva.” Şi care va fi spartă de Cornelia, una din fetele Stăpânului său, ca răzbunare pentru palma primită de la Griet în prima ei zi de lucru.
Simbolic, cei doi fraţi, Griet şi Frans. Ca o prevestire funestă, Agnes, sora mai mică, nu apare pe placa de faianţă, prefigurându-se destinul ei tragic.
Întregul roman este o poveste de dragoste inocentă, aproape imaterială, stranie şi incitantă dintre Griet şi Stăpânul său, pictorul Vermeer, care descoperă în ea o fină cunoscătoare a detaliilor ce scăpau privirii superficiale a celorlalţi, o dorinţă sinceră de a ordona Universul prin culoare. Treptat, pătrunde în locul sacru al casei, atelierul pictorului, pentru a face curat şi reuşeşte să facă acest lucru fără să schimbe locul obiectelor, fără să invadeze lumea lui Vermeer. Mai mult, dând dovadă de maturitate şi intuiţie, îi pregăteşte culorile şi, o dată, i-a rearanjat decorul unui tablou, reuşind să îl uimească prin simţul fin al perceperii detaliilor: „Am ridicat lumânarea în dreptul şevaletului – el schiţase din nou în cafeniu-roşcat faldurile stofei albastre: făcuse schimbarea mea.
În noaptea aia am stat întinsă în pat zâmbind în întuneric.”
Deschiderea spre nou, caracterul integru şi atracţia pe care o simte faţă de Griet îl face pe Vermeer să remarce cu sinceritate: „Nu m-am gândit că pot învăţa ceva şi de la o slujnică”, să recunoască în faţa fetei, pe care o tratează cu un respect care le face pe soţia sa, Catharina şi pe soacra sa, Maria Thins, să o privească temătoare, că : „... eu am fost crescut în credinţa protestantă. M-am convertit când m-am însurat. Aşadar, nu-i nevoie să îmi ţii predici.”, să o iniţieze sumar în arta picturii şi a pregătirii culorilor şi să ţină cont de sugestiile ei.
Interesant mi se pare episodul în care se sugerează că Vermeer folosea nou apăruta cameră obscură (adusă în casă de prietenul său, van Leeuwenhoek) pentru a reordona detaliile tablourilor sale. Sau cele în care sunt descrise culorile pe care le folosea şi materialele din care le prepara.
Relaţia cu Vermeer, inocentă şi tulburătoare, este dublată de relaţia cu Pieter, fiul măcelarului, relaţie carnală, prozaică. La urma urmei, „nevasta unui măcelar – şi părinţii ei – mănâncă întotdeauna bine.” Şi Griet este din nou sacrificată.
Momentele care marchează fiecare tuşă a celebrului tablou sunt redate aproape cinematografic, urmărindu-se gesturi, întâmplări, mimică, tonalitate, culoare, simboluri ale unor sentimente care nu vor răbufni niciodată fără mască.
Finalul este în simetrie aproape perfectă cu începutul, prin palma pe care o primeşte Cornelia de la Griet, o palmă care răzbună toate suferinţele îndurate din pricina celeilalte palme, prima, pe care Cornelia nu o uitase nicio clipă cât Griet a fost slujnică în casa lor.
Cele două palme sunt omniprezente pe parcursul romanului.
Sunt palmele pe care Griet le are „atât de aspre şi de muncite”, Vermeer le are fine, Cornelia are mâini zgâriate („necăjea probabil mâţa casei”) şi nesăţioase, Agnes le are îndemânatice, ale Catharinei sunt leneşe, ale Mariei Thins sunt iscoditoare şi inteligente, Tata are mâini de meşter faianţar, mâini de aur, încă pătate de albastrul cu care pictase plăcile de faianţă, Pieter le are murdare de sângele animalelor sacrificate, Frans le are arse din cauza plăcilor de faianţă pe care le scotea din cuptor, iar Mama, care îşi trezeşte mereu fata la realitate, face palmele căuş în jurul legumelor tăiate de Griet , le amestecă şi le aruncă în oală, stricând echilibrul culorilor.
Vermeer, pe patul de moarte, lasă pentru Griet cerceii cu perlă, pe care îi purtase ca model, dorinţă îndeplinită de Catharina. Dar cerceii au soarta lui Griet, sunt sacrificaţi.
Pentru mine, romanul este o frescă a societăţii olandeze din Delft, din secolul XVII, o poveste cu tuşe de un realism brut, în care nuanţele sentimentelor surprind viaţa unui tablou şi viaţa unei femei, de la inocenţă până la pierderea acesteia.
Recomand (de acelaşi autor): „Albastru pur”, „Îngeri căzători”, „Simetria de temut”, „Doamna şi licornul”, „Făpturi uluitoare”, „ La marginea livezii”, „ Ultima fugară”.
(MIHAELA ARHIP)
