Roman "inspirat dintr-o realitate neverosimilă. Până când nu ţi se întâmplă chiar ţie", "Abandon", scris de Remus Octavian Cîmpean, te determină se te abandonezi lecturii până la ultima pagină, să parcurgi povestea în ritmul impus de trăirile intense ale personajului, prins în pânza de păianjen a unui sistem corupt, marcat de instabilitate legislativă, incapabil să mai inspire încredere, vulnerabil şi, tocmai din acest motiv, agresiv.
Construit prin intermediul alternanţei, romanul relatează povestea lui R., un tată divorţat, care luptă ca să îşi câştige dreptul de a face parte din viaţa fiicei sale, alintată Cherry, „pentru că se născuse în luna cireşelor.”
Numele defineşte într-o oarecare măsură personajul unei creaţii literare. Personajelor centrale din romanul „Abandon” nu li se conferă însă identitate prin intermediul unui nume, ci prin rolul pe care îl joacă în seria de abandonuri din roman, ele reprezentând tipologii umane reductibile la o singură trăsătură de caracter dominantă. Ironic însă, se accentuează asupra contrastului dintre aparenţă şi esenţă, întrucât cele mai multe dintre personaje – Judecătorul, Executorul judecătoresc, Sensei, Naşa de botez a fiicei, Prietenii - îşi abandonează menirea conferită de nume. Personajul central al romanului - R. - şi fiica acestuia - Cherry - sunt individualizate prin intermediul unei iniţiale şi al unui nume de alint, evidenţiindu-se astfel ideea că iniţierea în arta de a nu abandona propriile valori şi principii este predată de către părinţi copiilor, prin puterea exemplului personal. Personajele al căror nume este menţionat - bunica Genica/Eugenia, Laura - prietena apropiată a lui R., Carla - soţia lui R., deşi reprezintă tipologii umane, cumulează în definiţia lor intimă mai multe trăsături care le conturează statutul în roman şi în destinul lui R.. De asemenea, Meúţu meu - ursuleţul de pluş al fetiţei şi Lizette - căţeluşa familiei au nume care le particularizează şi care trădează o frântură din caracterul personajelor care le-au numit astfel.
Deşi psihologia defineşte termenul de „abandon” ca fiind „o stare situaţională psihică de părăsire de către o persoană apropiată”, sensul poate fi extins, termenul putând fi sinonim cu „renunţare”, „părăsire”. O serie de abandonuri gravitează în jurul celui care reprezintă nucleul romanului şi care marchează irevocabil destinul personajelor.
Acuzat de fosta Soţie că şi-a abandonat familia şi că nu a contribuit cu nimic la creşterea şi educaţia fiicei sale, R. încearcă să se apere cu dovezi palpabile, dar câştigarea procesului lung şi istovitor se bazează pe relaţia de rudenie a Soţiei cu un Judecător care stăpâneşte la perfecţie arta şantajului şi arta manipulării unor colegi coruptibili, pe slăbiciunile lui R., pentru care viaţa este un şir de evenimente repetabile: „Unsprezece ani. Atât petrecuse înfruntând continuu una din angoasele lui cele mai mari, Tribunalul. Copil fiind, şi-l imagina ca pe un fel de heleşteu greu mirositor, negru, plin de broaşte orăcăitoare nevăzute şi hulpave. Mânca oameni, pe oricine se încumeta să intre în apele lui unsuroase dar, cel mai mult şi mai mult, broaştelor le plăcea să mănânce părinţi. Părinţii lui intraseră până în gât în nămolul heleşteului şi nu au mai ieşit vii de acolo. I-au mâncat broaştele flămânde. Iar R. era mult prea mic şi slab pe vremea aceea ca să-i poată salva. De atunci a rămas cu o frică viscerală de Tribunal. Înghiţea părinţi.” şi, nu în ultimul rând, pe tarele unui sistem judiciar care şi-a abandonat menirea.
Din punctul meu de vedere, romanul aduce în prim plan tocmai acest abandon, căruia celelalte îi conferă consistenţă.
Unii îşi abandonează valorile morale. Soţia: „La cât e de prost, ajunge să-i fac câteva şicane şi iar o s-o facă pe eroul. O să se ceară singur la tribunal să demonstreze el lumii că e cavalerul dreptăţii. Lasă că ţi-l aduc eu cu botul pe labe.” Judecătorul: „Ştii cântecul? Vinovaţii fără vină/Cer să se facă lumină. O să rămână cu lumina. De la Răsărit.” Sensei: „Odată ce ai ridicat o piatră de jos, n-o mai poţi abandona. Ai doar trei opţiuni: arunci cu ea în ceva sau cineva, o păstrezi sau o pui la loc, acolo de unde ai luat-o. [...] Cu cei ce ridică pietre, noi nu avem altceva de făcut mai mult decât să le indicăm direcţia în care să arunce sau să le dăm motive să le care după ei. Cu cei ce ar fi tentaţi să lase jos piatra avem noi de lucru, în special. Trebuie să ne asigurăm că nu lasă jos piatra, odată ce au ridicat-o.” Executorul judecătoresc: Judecătorul „avea legături cu Executori judecătoreşti care puteau trimite genul acela de hârtii intimidante...”. Avocatul: „Nu trebuie s-o luaţi chiar aşa tranşant. Oricine ajunge într-un proces penal este la latitudinea judecătorului până la urmă. [...] Vă sfătuiesc în calitate de apărător al intereselor dumneavoastră să renunţaţi...”. Cherry îşi abandonează copilăria în favoarea unei maturizări precoce. Colegii şi foştii prieteni abandonează ideea de prietenie, în favoarea unei gândiri comode şi a lipsei de implicare. Bunica Genica îşi abandonează visul, abandonată fiind la rândul ei de fiul care i-ar fi putut salva vederea: „... ar fi trebuit să mă îngrijesc de ea, s-o duc la un oftalmolog, era o operaţie relativ simplă. Şi-ar fi putut recăpăta vedrea măcar parţial. Am abandonat-o.”
Repet, din punctul meu de vedere, romanul aduce în prim plan tocmai acest abandon, căruia celelalte îi conferă consistenţă.
Cred asta, deoarece nu mi se oferă niciun indiciu despre motivul divorţului, care m-ar fi determinat să înţeleg conflictul exterior dintre R. şi Carla, conflict care nu este aprofundat, ci este doar un pretext pentru a sugera vulnerabilitatea unui sistem. La un moment dat, Judecătorul afirmă, recunoscând calitatea umană a lui R.: „Ştim amândoi că îl facem pe tatăl său şi că asta nu e în regulă. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că Cherry este absolut dependentă de el. Aş vrea să am şi eu o fată ca ea, care să mă iubească aşa...” Ce poate, în acest caz, aprinde într-o femeie ura şi o dorinţă de răzbunare atât de puternică, încât să îşi distrugă fizic şi psihic fostul soţ şi, implicit, propriul copil, pentru care acesta pare să fie un tată aproape perfect? Ce poate determina un prieten, o rudă prin alianţă, să ducă o luptă atât de înverşunată împotriva unui om care nu i-a greşit cu nimic, făcându-şi un scop din umilirea şi îngenuncherea acestuia?
De asemenea, poveştile celorlalte personaje sunt doar fundaluri pentru portretul abandonului ca renunţare la moralitate. Tocmai axarea pe conflictele exterioare din care derivă şi se amplifică un conflict interior distructiv, ca un fluviu alimentat (in)conştient de râuri, naşte ideea că întreg discursul narativ se focalizează pe tema tarelor unui sistem care şi-a abandonat menirea. Nu trebuie, însă, generalizat. Suntem uneori tentaţi să confundăm sistemul cu oamenii care fac parte din acesta. Alteori, suntem sfătuiţi de un for interior sau exterior să nu confundăm sistemul cu oamenii care fac parte din acesta. Ca şi cum sistemul, de orice natură ar fi acesta, ar fi apărut din neant, de parcă nu oamenii care fac parte din el l-ar reinventa în fiecare zi, în mod direct - prin complicitate, sau indirect - prin indiferenţă.
Romanul „Abandon”, scris de Remus Octavian Cîmpean este „adresat celor ce se abandonează judecăţilor comode” şi „dedicat celor ce nu-şi abandonează crezul, în ciuda izolării.”
Recomand (de acelaşi autor): „Stări şi călătorii”.
Mihaela ARHIP, Provocar(t)e
Citeste si Remus Octavian Cîmpean: "Botoșaniul acelor ani este pentru mine raiul primei copilării"
