Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens ÅŸi sunt convins că nici nu vă aÅŸteptaÅ£i s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uÅŸurinţă catalogat drept roman de anticipaÅ£ie. Astăzi noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeÅŸte în general lumea cărÅ£i? Ca să priceapă, ca să ÅŸtie ce întrebări să înceapă să-ÅŸi pună.
AcÅ£iunea se Å£ese în jurul unui pompier. Acesta, ca toÅ£i pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărÅ£i. Pe acestea nu le găseÅŸte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. FireÅŸte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinÅ£e, ci vine regulamentar după denunÅ£, somează proprietarul să părăsească locul ÅŸi, dacă se dovedeÅŸte prea ataÅŸat, îi dă ÅŸi lui foc. Nu asta fac toÅ£i pompierii?
Vreau să zic, atunci când auziÅ£i cuvântul "pompier", nu vă gândiÅ£i automat la un nene îmbrăcat în costum de protecÅ£ie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărÅ£ile? Ah, nu? Bine aÅ£i ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puÅ£in, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind ÅŸi asta, un pompier care incendiază cărÅ£i, locuinÅ£e ÅŸi din când în când oameni care nu-ÅŸi mai pot concepe viaÅ£a fără cărÅ£i? Åži cum va fi fiind o lume în care cărÅ£ile sunt înlocuite cu niÅŸte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?
Guy Montag, protagonistul romanului, îi întreabă la un moment dat pe ceilalÅ£i pompieri (oricum facem, n-avem încotro, tot ne apropiem de idee, vedeÅ£i?) cum se poate ca demult, înainte ca noi să ne naÅŸtem, pompierii să fi fost niÅŸte oameni care stingeau focul, nu se poate aÅŸa ceva, nu? Cred că sunteÅ£i la fel de ÅŸocaÅ£i ÅŸi voi nu? Cum spuneam, bine aÅ£i ajuns la prima idee: ceva, de-a lungul timpului, poate deveni contrariul său, iar memoria noastră să nu înregistreze ambele ipostaze, ci numai pe cea recentă. AÅŸ vrea să vă pot spune ceva despre dimensiunea ÅŸtiinÅ£ifico-fantastică a romanului aici, dar n-am cum.
De fapt, toată istoria mentalităţilor ÅŸi a ideilor noastre ne spune în mod constant acest lucru. Că cei care au stins cândva incendii, astăzi au devenit piromani, iar imaginea lor ca salvatori a fost înlocuită cu imaginea lor ca piromani. Mai mult decât atât, nimic din ceea ce-a fost nu ne mai este accesibil. Vi se pare că sunt abstract? Păi, să evocăm un exemplu concret. În perioada medievală oamenii dormeau în funcÅ£ie de ciclul solar, culcându-se la asfinÅ£it ÅŸi trezindu-se înaintea răsăritului, cu o pauză notabilă în timpul iernii, când oboseala fizică era mai redusă. În cele 3-4 ceasuri de veghe, lucrau, citeau, cântau, jucau jocuri sau făceau copii.
Expresia franÅ£uzească le jeu ne vaut pas la chandelle, al cărei sens ar fi "jocul ne-a plictisit, păcat de lumânare", astăzi n-are niciun sens. Pentru că, de la inventarea energiei electrice încoace, dar masiv de la generalizarea internetului, oamenii se culcă târziu, pierzând aproximativ 30% din timpul de somn biologic necesar. Poate că vi se pare un fapt lipsit de importanţă, dar o populaÅ£ie care nu doarme suficient este o populaÅ£ie cu un nivel nemaivăzut de stres.
Ok, acuma faceÅ£i un test ÅŸi întrebaÅ£i-i pe oameni cam cât ar trebui să doarmă, ÅŸi mai ales de la ce oră ÅŸi până la ce oră, pentru că orele nu sunt egale între ele, nu-i totuna dacă te culci la 10 seara sau la 3 dimineaÅ£a, chiar dacă reuÅŸeÅŸti să cumulezi aceeaÅŸi perioadă de somn (ceea ce mă îndoiesc). Dacă nu veÅ£i obÅ£ine niciun răspuns care să acopere programul medieval de somn (ÅŸi nu veÅ£i obÅ£ine!), este pentru că, formal, oamenii au uitat că pompierii sting focul. Acum, toată lumea crede că rolul pompierilor este să incendieze cărÅ£i, locuinÅ£e ÅŸi eventual oameni.
Guy Montag fuge din oraÅŸ. Nu vă povestesc de ce, nici unde se duce, nici ce va găsi acolo unde merge. Pentru asta există cartea. Omul evadează ca-n filmele americane, e urmărit cu câini, îÅŸi leapădă hainele înainte de a i se pierde urma într-un râu, mă rog, tot tacâmul. DeÅŸi detaliile sunt totul, le trecem cu vederea, pentru că eu scriu despre idei. AÅŸadar, personajul principal fuge din oraÅŸ. În treacăt fie spus, lumea controlată tehnologic este în oraÅŸ, dacă vrei să scapi de ea îÅ£i iei zborul în afara oraÅŸului. Nu ÅŸtiu dacă mai Å£ineÅ£i minte acÅ£iunea din romanul lui George Orwell, 1984, unde personajul principal se îndrăgosteÅŸte ÅŸi-ÅŸi trăieÅŸte dragostea în afara oraÅŸului. Ideea e aceeaÅŸi, tehnologia pentru supravegherea oamenilor se simte bine la asfalt ÅŸi betoane.
Dar nu asta voiam să ating, ci altceva. După ce scapă, Guy Montag vede cum urmăritorii atacă un trecător oarecare ÅŸi-l doboară, apoi anunţă prinderea lui Guy Montag. Totul era televizat, fireÅŸte, totul era transformat în spectacol. VedeÅ£i ideea prin aer? E un buchet de idei, nu vi le dau pe toate ca să nu ziceÅ£i că vă dădăcesc. Eu zic că cea mai importantă este aceea că sistemul nu pierde niciodată, nici măcar atunci când pierde. Tot ceea ce-i scapă la firul ierbii recuperează la nivelul showului. Nici măcar nu are importanţă realitatea, când poÅ£i organiza victoria la nivel simbolic. Pentru sistem, nu sacrificarea unui pion contează, ci evadarea unui pion. Pentru sistem, nu vinovăţia sau nevinovăţia contează, pentru sistem toÅ£i suntem implicit vinovaÅ£i, iar singurul lucru impardonabil este evadarea.
Rapid acuma, mai ÅŸtiÅ£i cine-a pierdut în războiul dus de americani în Vietnam? Nu căutaÅ£i în Wikipedia, căutaÅ£i în cap, acolo-i manipularea. Vietnamezii, nu-i aÅŸa? Păi, este exact pe dos, războiul a fost câÅŸtigat de localnici, americanii au pierdut. Doar că americanii au făcut o mulÅ£ime de filme despre cât de miÅŸto au luptat ei acolo, încât astăzi oricine crede că tot ei au câÅŸtigat. De fapt, ni se inoculează ideea că soldaÅ£ii americani sunt niÅŸte eroi care apără peste tot populaÅ£ia civilă de dinozauri, mamuÅ£i ÅŸi australopiteci care vor s-o subjuge. Există o mulÅ£ime de filme cu americani plini de abnegaÅ£ie, generozitate, spirit de sacrificiu, care se jerftesc pentru fericirea oamenilor din lumea a treia, ba alungând un dictator malefic, ba organizând un convoi de refugiaÅ£i, ba împărÅ£indu-ÅŸi ciocolata cu un copil care n-a mai auzit de aÅŸa ceva.
Ca ÅŸi în Fahrenheit 451, în lumea contemporană guvernul îÅŸi transformă unele acÅ£iuni în spectacole pe care noi le urmărim la televizor. Sunt cât se poate de sceptic privind posibilitatea ca noi să avem acces pe această cale la mai mult adevăr decât vor regizorii, ÅŸi acum nu mă refer la ficÅ£iuni cinematografice. Poate o să spuneÅ£i că speculez, dar încercaÅ£i să vizualizaÅ£i următoarea situaÅ£ie: cineva omoară niÅŸte oameni la nimereală, într-un spaÅ£iu cu spor (redacÅ£ie, gară, supermarket etc.). ForÅ£ele de ordine vin ÅŸi omoară alÅ£i oameni, după care ni se prezintă atacatorii. Sunt morÅ£i. ToÅ£i. Cu buletinele lângă ei, să fie clar.
MorÅ£ii nu vorbesc, de aceea explicaÅ£iile le dau alÅ£ii. Nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte de Fahrenheit 451: un pompier încearcă să fugă din oraÅŸ, ÅŸi chiar reuÅŸeÅŸte. ForÅ£ele de ordine omoară un trecător, apoi prezintă la ÅŸtiri filmul evenimentelor. ToÅ£i telespectatorii sunt liniÅŸtiÅ£i, teroristul a fost prins, echilibrul a fost restabilit. Nu a inventat Ray Bradbury reÅ£eta operaÅ£iunilor sub steag ascuns (false flag operations). Dar cred că el este primul care a surprins-o în ipostaza televizată. Åži asta ar trebui să ne pună pe gânduri.
Rubrica Timpul meu liber este spaÈ›iul în care ne întâlnim pentru a împărtăși bucuria unei cărÈ›i citite, a unui film care ne-a impresionat, a unui spectacol care ne-a fermecat. Nu există reguli, există doar cititori, spectatori È™i căutători de frumos în timpul lor liber! AÈ™teptăm cu interes propunerile cititorilor noÈ™tri la adresa stiri@botosani.ro, pentru rubrica TIMPUL MEU LIBER!