Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a însemnat vreodată o carte. Este mai mult decât o mărturie a supravieţuitorilor. Uneori pare a fi însăşi istoria omenirii sau de la facerea lumii până la dezastru. Este despre limitele umanului, despre iubire şi moarte.
Svetlana Aleksievici a primit în anul 2015 Premiul Nobel "pentru opera sa polifonică, memorial al suferinţei şi curajului". Suferinţă şi curaj…
În noaptea aceea am citit primul capitol fără să reuşesc să mă aşez în gând, în propriul gând. Fără să înţeleg unde mă duc paginile, pentru că atât de surprinzător este acest prim capitol, încât nu ştii dacă este omeneşte posibil să scrii astfel, darămite să trăieşti aşa ceva. Când citeşti în miez de noapte nu te mai fereşti de lacrimă. O prinzi tovarăş tocmai pentru că trebuie să spele înainte-ţi, ca să mai încapă cuvinte.
Este cutremurător, dar nu ştii ce e mai puternic dintre toate: trupul care se destramă, femeia care iubeşte, în timp ce adună carnea bărbatului ei de pe cearşafuri şi murmură: "Era tot el, şi îl iubeam, dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam".
Medicul care o alungă: "În faţa ta nu este soţul, omul pe care îl ştiai, acolo pe pat e un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare"...
...sau pruncul femeii, care a trăit doar patru ore după naştere… Născut cu 20 de röntgen în ficat… Nataşa. Care acolo, în pântece, şi-a salvat mama. A colectat toată încărcătura radioactivă, pentru că mama se încăpăţâna să îl sărute pe omul pe care îl iubea, chiar dacă încă nu ştia ce mult îl iubea. "A fost un paratrăsnet. Aşa de mică. De mititică. Ea m-a ferit. Dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună".
Acest prim capitol este povestea Liudmilei. 22 de pagini. Doar pentru acestea, şi Premiul Nobel era justificat. Pentru finalul poveştii. Pentru că "oamenii nu vor să audă despre moarte. Despre lucruri înfricoşătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu". Liudmila, soţie de pompier.
Eroii Svetlanei Aleksievici par reconfiguraţi la o scară a lui Dumnezeu căreia noi i-am pierdut demult măsura şi rostul. Ai tendinţa să priveşti oamenii cu nume de personaje, să uiţi că au fost sau mai sunt încă vii, că au purtat pe buze cuvinte, că şi-au socotit zilele, nopţile, morţii. Cine ar putea crea asemenea personaje, ce ficţiune ar reuşi să tulbure această realitate? Pare peste putinţă.
"Cum mă cheamă? Nu am buletin. M-a luat miliţia. M-a bătut. "Ce hoinăreşti aşa?". "Eu nu hoinăresc, eu mă căiesc!". M-au bătut şi mai tare. M-au bătut în cap. Aşa să scrieţi: robul lui Dumnezeu Nikolai. Deja un om liber".
"Ne-am întors acasă. Am dat jos tot de pe mine, hainele în care fusesem îmbrăcat, și le-am aruncat la gunoi. Iar boneta am dat-o băiatului meu cel mic. Tare m-a mai rugat. A purtat-o, n-a dat-o jos deloc. Peste doi ani i s-a pus disgnosticul: tumoare cerebrală. Mai departe scrieți dumneavoastră. Nu vreau să mai vorbesc."
"În sate, în uzine luau cuvântul activiști de la comitetele raionale de partid, mergeau peste tot, discutau cu oamenii. Dar niciunul nu era în stare să răspundă la întrebări precum: ce înseamnă dezactivare, cum să-i aperi pe copii, care sunt coeficienții de trecere a radionuclizilor în lanțul alimentar? Despre particulele alfa, beta și gama, despre radiobiologie, radiații ionizante, ca să nu mai vorbim de izotopi. Pentru ei erau lucruri dintr-o altă lume. Ei țineau prelegeri despre eroismul oamenilor sovietici, despre simboluri ale curajului bărbătesc, despre uneltirile serviciilor de spionaj străine."
Aceştia sunt oamenii care au purtat cruci la Cernobîl. Oamenii care au trăit războiul nevăzut. Acolo unde lumea s-a prăbuşit şi totul s-a acoperit cu suferinţă. Acolo unde, cum spune ţăranca Anna Petrovna, "sufletul este singura fiinţă vie".
O carte care trebuie citită, răscitită, mărturisită. Pentru a înţelege viaţa şi a lupta pentru ea cât este vie!
Cartea "Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor", scrisă de Svetlana Aleksievici, din Belarus, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe 2015, a fost publicată în România la Editura Corint, în iunie 2015, în colecţia "Corint Istorie" (traducere Antoaneta Olariu). Primul tiraj, de 2.000 de exemplare, s-a vândut în aproximativ două luni de la publicare, astfel că în luna octombrie a aceluiași an editura a decis să reediteze volumul.
Potrivit motivaţiei Comitetului Nobel, scriitoarea şi jurnalista Svetlana Alexievich (Svetlana Aleksievici), din Belarus, a primit premiul Nobel "pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre".
Născută în Ucraina în 1948, Svetlanei Aleksievici a denunţat războiul, violenţa şi minciuna din care a fost "ţesută" istoria fostului imperiu sovietic. Prima femeie de limbă rusă care a primit premiul Nobel, Svetlana Aleksievici calcă astfel pe urmele celor trei scriitori de limbă rusă recompensaţi cu acest trofeu literar prestigios - Boris Pasternak (1958), Aleksandr Soljeniţîn (1970) şi Iosif Brodski (1987). De asemenea, ea este a 14-a femeie care câştigă premiul Nobel pentru literatură de la crearea acestei distincţii, în 1901.
