Pot afirma, cu foarte puţine rezerve, că "Silozul. Începuturile. Generaţiile" de Hugh Howey este una dintre cele mai bune serii science fiction pe care am citit-o vreodată, alături de seria "Odiseea spaţială", de Arthur C. Clarke, "Jocul lui Ender. Vorbitor în numele morţilor. Xenocid. Copiii minţii", de Orson Scott Card, "Războiul bătrânilor", de John Scalzi, trilogia "Helliconia", de Brian Aldiss, cele 5 volume din "Labirintul", de James Dashner, "Abaţia", de Dan Doboş.
După celebra „Fundaţia. Roboţii. Imperiul” a lui Asimov, desigur, pe care, pentru mine, nu o poate egala nimeni şi nimic.
„Silozul” este o distopie al cărei flux narativ este atât de puternic şi de bine articulat, în aşa manieră transferat cititorului, încât lumea conturată pare tulburător de credibilă. Te trezeşti trăind în Silozul 18, murind în Silozul 17, revoltându-te în silozul 40 şi te substitui lui Dumnezeu în Silozul 1. Şi, după ultima pagină, te revolţi împotriva finalului, care ar fi putut fi mai puţin predictibil, mai puţin stereotip, dar ştii că vei reveni în Siloz, după exact timpul care îţi este necesar unei rotaţii în jurul realităţii care defineşte lumea în care trăieşti. Acum. Ca cititor. După ce ai evadat din „Siloz”. Sau crezi că ai evadat... Sau...
Imaginaţi-vă că Pământul nu este singura planetă locuită de oameni.
Că mai sunt 49. Că suntem opriţi să intrăm în contact cu ele. Că suntem condiţionaţi să perpetuăm specia şi să ne temem de moarte. Că suntem condamnaţi să credem în moarte, deşi am putea fi nemuritori. Că putem zbura, deşi avem rădăcini care par a ne asigura echilibru şi siguranţă.
Că trăim într-o sferă, înăuntru, deşi suntem convinşi că trăim afară. Că cerul pe care îl privim este, de fapt, o fereastră şi noi chiar trăim într-un „înăuntru” şi ne este frică de acel „afară”, din care vedem doar atât cât putem cuprinde cu privirea, din cauză că suntem condiţionaţi să credem că „a ajunge afară” şi „a trăi” sunt incompatibile.
Că suntem programaţi să ne revoltăm, periodic. Că ne revoltăm inutil. Până în clipa în care aflăm despre ceilalţi, ne învingem teama, descoperim că putem zbura şi evadăm dinăuntru. Dar, odată ajunşi afară, trebuie să încercăm să ne resetăm. Aţi reuşi? Imaginaţi-vă, dacă puteţi, marginile unui plan infinit...
Acum, imaginaţi-vă cincizeci de zgârie-nori, cu 140 de etaje, plasaţi simetric în jurul unuia cu rolul de Siloz, în care sunt stocate provizii. În ceilalţi 50 sunt stocaţi oameni, seminţe care aşteaptă să germineze. Plasaţi sub pământ şi având deasupra doar o fereastră prin care se poate vedea afară. 50 de silozuri care corespund celor 50 de stele de pe steagul S.U.A. Fiecare purtând amprenta culturii pe care o reprezintă.
Omenirea a evoluat atât de mult, dar atât de repede, încât nu a avut timp să înveţe cum să se descurce cu ceea ce a devenit. Şi s-a autodistrus. De la ferestrele celor 50 de Silozuri subterane, prin intermediul senzorilor de afară, se zăresc rămăşiţele omenirii. Oamenii ştiu că aerul este irespirabil. Şi trăiesc, mor, de secole, generaţie după generaţie, transformând totul în normalitate, într-o rutină tulburată doar de revolta unora care îşi amintesc de vechiul Pământ, de poveşti străvechi şi de viaţa dinainte. Dinainte de ...?
Cei care îşi amintesc şi cad „în simplul păcat al speranţei” sunt periculoşi pentru atmosfera oarecum definită de docilitate şi monotonie dinăuntru şi, periodic, sunt trimişi afară, în costume de protecţie, menite să le asigure un timp limitat de supravieţuire, cam atât cât să cureţe obiectivele camerelor de luat vederi către exterior, să aplice peste acestea folii de protecţie degradabile, şi să ajungă pe coama dealului, dar costumele ascund motivul care îi determină pe cei ieşiţi să îşi scoată casca şi să moară acolo, în faţa celorlalţi ocupanţi ai Silozului, urcaţi la etajul superior pentru petrecerea care urmează după fiecare curăţare. Mai este o întrebare rămasă fără răspuns: de ce ? De ce curăţă mizeria „de pe obiectivele camerelor de luat vederi”? Înainte de ieşire, fiecare este convins „că n-avea să cureţe pentru oamenii care îl condamnaseră în virtutea legilor lor, menite să stârpească visul la un loc mai bun.” Dar, odată ajunşi afară, fiecare îşi îndeplineşte misiunea, întrebându-se „De ce soi de devotament fanatic era nevoie ca să menţii o iluzie atât de deprimantă? Sau era vorba despre un secret de dinainte de revoltă? Era o minciună necunoscută de nimeni, perpetuată de generaţii...?” Fiecare curăţător crede că a descoperit motivul pentru care le oferă celor din Siloz o imagine clară a exteriorului, pentru încă o vreme: „Nici certitudinea că oamenii din Siloz erau condamnaţi, iar condamnaţii erau puşi în libertate, nici sentimentul că fusese trădat nu erau cele care-i călăuzeau mâna cu tamponul de lână, făcând-o să se mişte scurt, circular. Era mila. Mila în stare pură şi bucuria fără limite.”
Un singur condamnat nu curăţă. O femeie care „...zâmbi. Moartea ei, oricum sigură, era amânată. Se uită îndelung la senzori, îşi destinse degetele şi aruncă tamponul de lână [...] Se întoarse către cel mai apropiat deal [...] Începu să urce panta abruptă îndreptându-se vag către metropola strălucitoare de la orizont. [...] Avea să iasă din vedere.” Şi reuşeşte să iasă din câmpul vizual al celor din Silozul ei, Silozul 18, spre uimirea celor rămaşi, pentru care atmosfera exteriorului va rămâne înceţoşată din cauza gestului inexplicabil al curăţătorului, iar atmosfera din interior va fi, treptat, cuprinsă de ceaţa unei revolte mocnite.
În acelaşi timp, în Silozul 1, oamenii par a trăi veşnic. De secole, bărbaţii sunt criogenaţi, treziţi, din nou criogenaţi, pentru a lucra în schimburi menite să ducă la îndeplinire planul iniţial al celui care a proiectat şi construit Silozurile, aparent pentru a salva omenirea de apocalipsa pe care tot ea a dezlănţuit-o. Femeile sunt criogenate fără întrerupere, aparent pentru a fi trezite când omenirea va fi capabilă să pună stăpânire pe lumea renăscută de afară. De fapt, sunt doar folosite pentru a manipula soţii, părinţii fraţii, să respecte planul impus, după ce li se inoculează speranţa că luptă şi se sacrifică pentru ele. Pastila pe care sunt obligaţi să o ia mereu, aparent menită să le şteargă din memorie orice amintire legată de un eveniment traumatic, în esenţă îi condamnă la uitare şi îi transformă în roboţi care măsoară fără prea mare entuziasm timpul dintre un somn şi altul.
În straturi alternative de aparenţă şi esenţă, care se întrepătrund pe alocuri, firele narative converg către un deznodământ în care echilibrul lumii pare a se restabili. Doar pare.
Legile condiţionează, dar şi erodează omul. Rămâne el un condamnat menit ca, înainte de ieşirea în exterior, către moarte, să cureţe imaginea dinspre realitate, pentru cei rămaşi în interior, în viaţă? Dacă e aşa, cât de mică ne este credinţa şi cât de limitat ne este câmpul vizual, că nu ne putem bucura de sacrificiul celui care pleacă?
Mihaela ARHIP, Provocar(t)e
