Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.
Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricine, Elena Ferrante putem fi noi, atunci când ne identificăm cu trăirile, cu spaimele, cu furiile personajelor din poveste.
Elena și Lila sunt cele două prietene născute și crescute într-un cartier mărginaș și sărac dintr-un Napoli al anilor 50. Două ființe pe cât de diferite pe atât de complementare, pe cât de apropiate pe atât de îndepărtate una de alta. Două contrarii care se atrag sau, de cele mai multe ori, două suflete-pereche care nu fac decât să se smulgă cu putere – chiar cu agresivitate - de sub influența celeilalte, să rupă carne din carnea celeilalte pentru a-și întregi propria personalitate, pentru a-și construi un destin separat. Cu toate acestea, prin contrarii sau asemănări, cele două fete vor forma pentru totdeauna o singură ființă. Visul uneia se va împlini în destinul celeilalte, eșecul primeia va nărui existența celei de a doua. Lila este înzestrată cu o inteligență naturală, care uimește și pe care fata o poartă de la început ca pe o povară de care nu este responsabilă, fără a o afișa sau expune, dimpotrivă. Este ceea ce s-ar numi astăzi un copil supradotat. În vreme ce Elena stăruiește cu toate puterile asupra lecțiilor, singura motivație fiind aceea de a ține pasul cu prietena ei deșteaptă și capabilă de orice pe tărâmul științei. Surpriza vine spre finalul volumului întâi (volumul fiind publicat sub titlul Prietena mea genială, este firesc să atribui genialitatea Lilei, cea care uimește și impresionează prin inteligență!). Un scurt dialog dintre cele două prietene dărâmă în câteva clipe întreaga percepție asupra poveștii:
"[Lila] A stat tăcută puțin timp privind fix apa care strălucea în vas, apoi a spus:
— Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.
— Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.
— Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.
Am zâmbit nervos, apoi am spus:
— Mulțumesc, dar, la un anumit moment, școlile se termină.
— Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei".
Pe câmpul acestei surprize se așază cel de-al doilea volum al tetralogiei, Povestea noului nume, volum în care adolescentele Elena (Lenu) și Lila intră cu un fel de reținere una față de alta, poate chiar cu nevoia tacită de a se desprinde în sfârșit, de a-și consuma individual și asumat trupul și spiritul. Ce reușește magistral Elena Ferrante este tocmai încăpățânarea de a rămâne în centrul cartierului, păstrând în prim-plan toate personajele și atribuind fiecăruia o încărcătură ființială care nu se reduce la bine/rău, dimpotrivă: fiecare personaj are de asemenea centrul său, are rolul său pe care îl expune ciclic, într-un soi de montagnes russes: cu înălțimi catastrofale și căderi mântuitoare. Asistăm la bucle în timp care devin, transpuse într-un flash pictural, fresce în măsura timpului istoric, apoi personal, acele fresce la care cititorul se întoarce din când în când, pe măsură ce paginile tetralogiei napolitane se completează cu noi și noi întâmplări.
Reușește Elena Ferrante, pe întreg parcursul poveștii, o simbioză a personajelor, o întrepătrundere de spirite, de făpturi, de inteligențe care, dacă nu s-ar susține printr-o argumentare literară profundă, ar deveni, poate, înfricoșătoare. "E posibil ca niciun părinte să nu moară niciodată, e posibil să se cuibărească în fiecare copil? Așadar, din mine chiar s-ar fi ivit mama, cu mersul ei șchiopătat, ca un destin?"
Surprinzător este că, deși cele două fete își continuă parcursul pe drumuri foarte diferite, ele nu vor reuși decât împreună. Firul firav al uneia rezistă doar pentru că el se hrănește din forța celeilalte. Întâmplările comune sunt un bagaj pe care îl poartă împreună, chiar și atunci când povestea se precipită și lucrurile iau întorsături dintre cele mai neașteptate: "În absența Lilei, spune Elena, timpul se liniștește și faptele demne de atenție curg de-a lungul firului anilor ca niște valize pe banda unui aeroport; le iei, le pui pe pagină și gata. Mai complicat e de povestit ce, în aceiași ani, i s-a întâmplat ei. Banda atunci încetinește, accelerează, cotește brusc, iese de pe șine. Valizele cad, se deschid, conținutul lor se împrăștie ici și colo. Lucrurile noastre se amestecă".
Al treilea volum al tetralogiei, Cei care pleacă și cei care rămân, se derulează într-un timp istoric agitat. Comuniști, fasciști, lupte de stradă, crime politice, discursuri care înghit vieți omenești, prieteni care devin dușmani. Prin aceste nisipuri mișcătoare Elena își poartă iubirile, dă frâu liber sexualității, scrie și se expune ca femeie, fiică, prietenă. Într-o lume a bărbaților, Elena străbate un drum al inițierii, pe o pantă deseori periculoasă și aproape fatală. Scrie despre ce înseamnă "să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților". O masculinitate din care, odată cunoscând-o și studiind-o, va învăța că forța nu are nimic a face cu bărbații, ci cu îndrăzneala de a fi ceea ce ești, într-o lume dominată de doctrine și ideologii. "Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe socialism. Și pe comunism. Și pe capcana inegalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză".
Ultimul volum al tetralogiei napolitane, Povestea fetiței pierdute, închide ciclul și restabilește echilibrul. Bătrânețea înseamnă întoarcere în sine, recunoașterea propriului eu, purificarea și vindecarea de trecut.
Întregul volum stă sub semnul dramei. Fetița Lilei, Tina, dispare în mod inexplicabil, fără ca trupul ei – mort sau viu – să mai iasă vreodată la lumină. Este, de fapt, sfârșitul Lilei, care nu va supraviețui decât trupește acestei tragedii, nu și sufletește. Este timpul marilor încercări, prietenia dintre cele două femei având nevoie de tot mai dese întoarceri în timp pentru a rezista.
De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi. Citind cărțile Elenei Ferrante înțelegi că libertatea nu vine niciodată din afara sinelui și că nimeni, indiferent de timpul pe care îl străbați, nu te poate învăța ceea ce tu nu experimentezi conștient și în final acceptând concecințele.
