Catedrala străpunge Cerul de un albastru neobișnuit după atâtea zile friguros-tomnatice. E agitație muncitorească în jur, se fac ultimele pregătiri pentru sfințirea de la sfârșitul lui octombrie. Turiști străini, bucureșteni în trecere, bunici evlavioase se opresc și aruncă privirile către departele care se pierde în nori. Unii își fac selfie, alții fotografiază înaltul, cât să ducă acasă o poveste.
București, 18 octombrie, la 35 de ani de la plecarea la Domnul a Sfântului Paisie Olaru (20 iunie 1897, satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani – 18 octombrie 1990, Mănăstirea Sihăstria)
Trecem prin fața Catedralei. La doi pași, după gardul uriaș, stă pitită o bisericuță mică. E Paraclisul Catedralei, colțul de rai care de ani și ani atrage creștini din toată țara. Pentru noi, cei din Botoșani, Paraclisul e sinonim cu un nume: Părintele Ciprian Grădinaru. Cunoscut acasă, de la Hlipiceni și până în ultimul cătun al Nordului, drept ”chirurgul sufletelor”.
E o pace familiară, un soi de ”acasă” pe care îl simțim de cum pășim în biserică. Oamenii intră, se închină, apoi se așază la rândul din stânga. Mare bucurie să vedem, la capătul dinspre altar al rândului, chipul atât de cunoscut al Părintelui Ciprian Grădinaru. Același zâmbet blând, îmbrăcat în răbdarea îndelung cultivată a marilor duhovnici. ”E părintele nostru”, spune cineva și inima se încălzește. Mulți tineri, părinți cu prunci de mână sau în cărucioare. Câteva bunici poposesc pe băncuță, murmurând acatiste.
Admirăm frumusețea acestei bisericuțe care multă rugăciune a auzit și multe mulțumiri din partea credincioșilor a primit. Înainte de a ieși, privim din nou zidurile lăcașului. Patru sfinți născuți în Botoșani veghează în Paraclisul Catedralei: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (de la Crăiniceni), Sfinții Paisie și Cleopa de la Cozancea și Sfântul Dionisie Ignat de la Vorniceni. În preajma lor, spovedind și îndrumând neostenit, bunul nostru părinte Ciprian Grădinaru, mângâietorul de suflete.
Plecăm de la Paraclis cu pacea îndesată în inimă, în ochi, în urechi, pe buze, în palme, în minte. Simți cum rămâne în urmă, lipit de chipul părintelui Grădinaru, ”acasa” sufletului. Alături, vârful Catedralei străpunge Cerul.
Îmi amintesc din nou de cuvintele poetei Cameliei Răileanu despre "străbunicul meu (vărul bunicii dinspre mamă), părintele Paisie", consemnate în cartea-jurnal publicată în 2018 la Editura Eikon: ”Părintele Paisie îi zicea părintelui Cleopa: frate Ilie. La 24 de ani am citit cartea despre străbunicul meu și am înțeles de ce rudele-i pierduseră urmele. Ajunsese în poiana sfântă a Sihăstriei. Și a murit bătrân, bătrân, lăsând vorbă că Raiul e atât de departe. Acum frații de la Sihăstria s-au întâlnit acolo, departe, atât de departe. (…) Când nu pot adormi, fug și eu în poiană la părintele Paisie, îi spun mamei. Nu înțelege. Prin mamă, mă trag din neamul și din locul de baștină al acestor doi mari monahi. Poate că spiritualitatea mea vine din sfinții părinți de la Sihăstria. Mătușa mea zice: Oare cine din neamul nostru se va arunca părintelui Paisie?".
Nu este doar despre Sfântul Paisie. Este (și) povestea frumoasă a unei prietenii. Doi prieteni-sfinți - Paisie și Cleopa -, un caz probabil unic în ortodoxia noastră.
Sus inimile!