Până să se înfășoare în haine și să așeze între ei ziduri, oamenii se recunoșteau după chip. Vedeau, privindu-se unul pe altul, mai întâi privirea și apoi perfecțiunea lunecoasă a sprâncenelor. Zâmbetul și mai târziu sau deloc voluptatea buzelor. Oamenii se odihneau în gândurile frunții fără să se teamă că asupra lor s-ar putea năpusti neguri sau furtuni.
Până să se inventeze standardele de frumusețe, oamenii își vedeau sufletul. Și râdeau, și se îmbrățișau. De la un timp, însă, nu mai păreau atât de dornici să se vadă, să se cuprindă, să își fie unii altora aproape și sprijin.
Iar ca să nu uite cum erau la începuturi, Dumnezeu le-a trimis pe pământ niște omuleți calzi și zâmbitori. Nu ai cum să îi ignori. Ochii alungiți, ca în sculpturile lui Brâncuși, au în ei ceva aproape nepământean. Nu ne dau lecții, nu ne mustră niciodată pentru modul superior în care îi privim, pentru nerăbdarea cu care îi întâmpinăm, nici măcar atunci când ne repezim pașii pe trotuare pentru că ne deranjează mersul lor împrăștiat.
La copiii cu sindrom Down impresionează mai întâi trăsăturile aparte, ca și cum – spuneam – ne-am mira de noi înșine. De ochii expresivi, de colțurile gurii într-o continuă jucăușenie, de puritatea chipului pe care nu o poți asemăna cu nimic lumesc.
Și, da, de o vreme, prinşi în chingile unei societăţi abrupte şi abrutizante, sclavi ai unui sistem căruia nu mai reuşim să îi facem faţă, uităm că ei sunt părţi din sufletul nostru, că ei sunt manifestare a vieţii, a bucuriei, a dragostei.
Iar noi să ne amintim: iubirea este măsura vieţii şi viaţa nu impune reguli, sisteme sau ierarhii.
Să nu uităm o clipă că ei sunt oamenii în care Dumnezeu a ascuns rezerve nemăsurate de iubire, să fie acolo pentru vremea în care oamenii nu or mai şti să se privească, or uita să îmbrăţişeze, or refuza să zâmbească.
Am vorbit/scris deseori despre copiii cu sindrom Down. Însă zilele acestea m-a urmărit ore în șir imaginea cumplită a ceea ce putem deveni atunci când nu învățăm empatia, când nu ne responsabilizăm sufletește copiii, când nu amendăm derapajele din ”traficul” dificil al vieții.
Povestea pe care v-o aduc în atenție îi aparține Ludmilei, mama unei minunate fetițe cu sindrom Down. În poveste nu este vorba despre micuța Bety, ci despre un alt copil din spectrul acestui diagnostic.
Iată povestea – așa cum ne-a transmis-o Ludmila - din care noi toți avem a învăța:
”Nu am vrut să spun asta, dar… astăzi simt că trebuie. Îmi povestește o mamă. Cu nod în gât şi cu ochii în lacrimi.
Băiețelul ei, Matei, are sindromul Down și, ca orice copil, se bucură de joacă. Dar nu e ca ceilalți copii. E blând. E credul. E naiv. Nu se bagă singur în jocurile grupului, ca să nu deranjeze. Se mulțumește cu jucăria care mai rămân.
Dar, Doamne, ce bucurie pe el când cineva îi vorbește! Când îl vede. Când îi cere ceva. „M-au observat și pe mine! Fac parte din joc!”
Și într-o zi, chiar așa s-a întâmplat.
Era la terenul de joacă, iar un băiat mai mare, Ion, din gimnaziu, l-a chemat la el și i-a zis:
–Du-te în mijlocul terenului și dă-ți pantalonii jos. Toată lumea o să râdă și o să fie fericită!
Și Matei? A făcut exact ce i s-a spus. S-a dus în mijlocul terenului. Și-a dat pantalonii jos. A strigat:
– HEY!
Și să vezi ce val de râsete! Copiii se prăpădeau, își arătau unii altora scena, băteau din palme.
Iar Matei? Inima lui mică bătea de fericire.
„Uite câți oameni am făcut fericiți!”
Mama lui mi-a povestit totul printre lacrimi.
Dragi părinți, când vă spun să-i învățați pe copii empatia, nu mă refer doar la empatie față de copiii cu dizabilități.
Dacă nu o învață pe terenul de joacă, nu o vor avea nici acasă, nici față de părinți.
Nici în viață.
Empatia nu se predă ca o lecție. Se trăiește. Se cultivă.
Se vede în felul în care alegem să ne privim unii pe alții.
Zi de zi.
Tu ce părere ai?”
(Bety, minunata fetiță cu sindrom Down, fiica Ludmilei)