Uimitoare întâmplările vieţii care îţi dau sens. Există un nespus şi un nevăzut, un abia simţit şi un abia crezut fel de a trăi, care te clatină deseori, care te înfioară de fiecare dată când numeri paşii lăsaţi în urmă pentru visele rătăcite, încă nehotărâte dacă să te urmeze în nebunia zilelor tale.
Şi atunci se întâmplă din nou ceva care îţi dă sens, cum ar fi o bucurie pentru un om pe care nu îl ştii, un gând pentru un om care nu te mai ştie, o lacrimă pentru un om pe care nu poţi să îl uiţi. Toate sunt rosturi, frământări, întâmplări.
Aşa ne întâmplăm în fiecare zi, ca o ploaie dorită, dar niciodată ajunsă pe pământ.
Așa trăim și ne definim prin aproapele nostru. Aproapele nostru cel bun care te hrănește cu o privire de bun venit, care te ridică doar cu un zâmbet. Aproapele nostru a cărui cea mai frumoasă frumusețe este aceea că habar nu are cât e de frumos.
Îmi amintesc de dimineața în care am întâlnit-o pe ea, în drum spre serviciu. Vindea lapte, brânză și, din când în când, urzici. Îmi amintesc cum i-am admirat în fugă ”marfa” și m-a emoționat să văd cum și-a așezat sticlele cu lapte pe ștergarul curat adus anume de acasă. Într-o zi m-am oprit și am cumpărat urzici. Avea vreo 6-7 plăsuțe pregătite. Cinci lei una. Nu grămăjoară, ci plăsuță plină, îndesată. Urzicuțe mici, fragede încă. Multă muncă și umblătură ca să umpli plăsuța cu firișoarele mici, abia ivite.
Spun că vreau o plăsuță cu urzici și până să scot banii ea se întoarce. În spate, acum văd, o sacoșă mare în care are tot urzici. Bagă mâna și scoate un pumn plin de plante, îmi ia plăsuța pe care o alesesem deja și mai îndeasă urzicile scoase din sacoșa mare. Nu vrea bani mai mulți. ”E bun așa, maică, e bun așa. Să mai vii”.
Omul simplu care nu pune preț pe bunătate. Și uiți de urzici pentru că drumul tău mai departe e plin de ea, de sufletul ei bun.
