A renunțat la Medicină și s-a lăsat de vânătoare când a înțeles că trăirea nu înseamnă supraviețuire, ci respect pentru Viul Vieții. Că boala nu este o întâmplare, așa cum medicamentul nu poate tămădui degradarea spiritului. S-a întors la natură, pentru a o sluji cu credință și onestitate. A experimentat tot frumosul vieții, de la muzică, literatură, fotografie, la călătorii și activism ecologic.
Născut pe 21 mai 1954, Nicolae Dărămuș este absolvent de Medicină. Profesia avea să îl aducă, în anii 80, în nordicul Darabani. O perioadă pe care o păstrează și astăzi în memoria afectivă a unui ”timp vechi, firesc și tihnit”.
A publicat cărți în România, SUA, Luxemburg și Franța, este cunoscut ca fotograf cu multe expoziții personale. Este desenator, om de presă, promotor al eco-artei. În 1994 a fondat SENTRA (Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR), axată pe educația pro-natură prin mijloacele artelor, precum și pe activități de teren (monitorizarea agresării patrimoniului faunistic și al habitatului forestier). A fondat revista de ecologie "Carpații azi" (1996). Este scenarist și realizator de film de televiziune (”Ochii triști ai naturii”, TVR, 1997, ”Ecologia, o inevitabilă disciplină”, 1996-1997).
Darabanii anilor 80, ”coada timpului”
-Domnule Nicolae Dărămuș, să spunem dintru început că purtăm această discuție în avansul unei proiectate întâlniri cu cititorii botoșăneni, pentru a lansa cea mai recentă carte a dvs., ”Distinsa fiară. O povestire pentru copii de la 7 la 77 de ani și peste ...”. Și pentru că biografia dvs. este legată (și) de Botoșani, vă propun să ne întoarcem la Darabani, acolo unde ajungeați, ca proaspăt absolvent de Medicină, în anii 80. Îmi amintesc, dintr-o întâlnire mai veche, cum descriați acel moment: ca tânăr medic, puteai fi repartizat într-o localitate pe unde trece trenul, într-o localitate de unde se aude trenul sau… în una în care s-a auzit de tren. Firește, Darabanii… Ce au însemnat pentru dvs. acei ani, într-un comunism crâncen și (încă) rezistent?
-Etapa de început îmi este de fapt copilăria trăită în satul bunicilor materni, Sebeșel, pe cursul Sebeșului, râul care spre izvoare se numea Frumoasa; Valea Frumoasei, pomenită de Mihail Sadoveanu și Ionel Pop în scrierile lor... Întâlnirea cu Darabanii mi-a prilejuit o întoarcere în acel timp, după mulți ani în care Clujul și școlile m-au separat de el. Spun asta întrucât, în acei doi ani petrecuți la Darabani, am fost conștient de norocul și de minunea retrăirii a ceea ce-mi place să numesc ”coada timpului” – a timpului vechi, firesc și tihnit – pe care o asigura exact acest ținut ”unde s-a auzit de tren”; un ținut curat, sănătos, mărginit de Prut; un râu colcăind de pești, cu plaje și zăvoaie generoase, cum tot generoase în viețuitoare erau și pădurile molcome de acolo și de atunci.
-Medic și vânător. Două cuvinte care vă defineau în acea perioadă dărăbăneană. Astăzi nu mai sunteți nici medic, nici vânător. Însă vorbiți poate mai mult ca niciodată despre medicină, natură și vânătoare, deși într-o cu totul altă paradigmă. Ați fi ajuns la credințele de astăzi dacă nu parcurgeați acea etapă de început?
-La credințele de azi – cum spuneați – adică la schimbarea percepției asupra relației om-natură, am ajuns încet, la scurtă vreme după 1989, odată cu plecarea ”din coada timpului”, în Bucovina. A fost o reîntoarcere în adevăr întrucât libertatea de după – așa cum s-a arătat ea multora – a trezit în mine vechea frăție cu ”râul, ramul”, ursul și cu toate celelalte ființe; un loc unde arma de vânătoare și lăcomia omului contemporan cu mijloacele sale tehnice agresive nu-și mai aveau locul.
”Schimbarea nu poate fi bruscă și în masă, ci este individuală, om cu om și om de la om”
-Sunteți scriitor, gazetar, activist de mediu, fotograf de natură, desenator. Ați introdus, însă, în conștiința publică, și câteva sintagme surprinzătoare. M-aș referi aici, de pildă, la ”literatura ecologică”, la ”eco-arte”, chiar și la ”patriotismul planetar”. Au devenit aceste concepte fundamente pentru trezirea emoției, empatiei, compasiunii pentru tot ce e viu, așa cum v-ați dorit?
-Dacă e vorba de o devenire în masă, nu!... Nu au devenit. Dacă e vorba de înțelegerea și trăirea acestor concepte de către unii cititori – căci despre literatură vorbim – da! Am avut bucuria de a primi mereu semnale de la cititori necunoscuți care mi-au mărturisit schimbarea lor interioară, după ce au citit unele povestiri sau nuvele din cărțile mele. Cert este că vehicularea mesajului pro natura numai prin îndemnuri raționale nu prinde. Dimpotrivă, vehicularea mesajului ecologic prin emoție – ”prin inimă”, cum îmi place să spun – prinde, are remanență și se sălășluiește durabil în conștiință... Vorba fiind de eco-arte, eco-literatura fiind una dintre ele. Voi reveni la subiect.
-”Nu există revoluții, ci doar evoluții”, spuneți, argumentând prin faptul că ”revoluțiile schimbă numai liderii, nu și spiritualitatea maselor”. Care este calea cea mai potrivită – în zilele noastre – pentru ”evoluție”?
-Calea evoluției spirituale, teoretic, este una simplă: recantonarea omului în bunul simț, adică în măsură și, deopotrivă, recantonarea vieții individuale - ca stil, preocupări, ocupații – în paradigma lui ” a fi”.
Or, la ora actuală, covârșitor, masa trăiește în ” a avea”: ”de toate”, mult și tot mai mult. Schimbarea așadar nu poate fi bruscă și în masă, ci este individuală, om cu om și om de la om. Doar așa, om cu om, crește numărul celor ”de-o făptură și de-o seamă” spre ceea ce numesc masa critică necesară ”adevărului, binelui și frumosului” unui loc, ținut, țară. Este un proces lent în care cei care simt așa și au mijloacele necesare – cuvântul grăit, scris – trebuie să acționeze. Cu răbdare. Este o lucrare îndelungată, precum o ștafetă. E ca la plantarea unui pom: unii îl pun în pământ, alții îl udă, îl curăță... Apoi alții și mereu alții continuă îngrijirea și cândva, poate, nepoții copiilor noștri vor culege roadele: o societate ”devenită”, așezată pe normele lui ”a fi”. Între aceste norme – apropo de ocupații – aflându-se cultivarea vocației, ”înmulțirea talanților” personali: adică, a fi cel ce ești menit să fii, făcând în viață ceea ce ești menit să faci. Asta exclude, evident, căutarea unui oarecare ”job” bine plătit.
”Presiunile parentale, cele școlare și sociale, dovedesc un toxic pragmatism intențional”
-Într-o discuție pe care o aveam în urmă cu câteva săptămâni vorbeați despre ”piciorul mai scurt din creier”, o descriere plastică referitoare la oamenii care au un ”handicap” nevăzut, indivizi care – deși ”iuți la minte” – sunt lipsiți de conștiința propriilor fapte și de consecințele care decurg din ele. Un ”picior mai scurt” pe care îl putem identifica astăzi grație neuroștiințelor. De ce este important să abordăm (și) astfel individul, societatea? Și, mai ales, cum identificăm oamenii cu ”un picior mai scurt în creier”?
-Este un subiect relativ nou în știința și practica medicală și în mod particular în cea a neuroștiințelor. Poate îl voi dezvolta la prelegerea interactivă prilejuită de lansarea cărții ”Distinsa fiară”, întrucât și cartea este un pretext spre a arăta eroarea vânătorii sportive - dar și eroarea generală, în care viețuiesc, practic, fără excepție, toți oamenii: fiecare în felul său având acest ”defect” și în grade diferite. Defectul generând diverse dependențe: unele mai ușoare și acceptate social, altele extrem de grave, distrugătoare și autodistrugătoare. Identificarea simptomatic-comportamentală – cum tocmai ați spus – nu e dificilă. Căci ea presupune ”observarea celuilalt”. Identificarea propriului ”picior mai scurt” din creier este însă problema! Asta întrucât și vindecarea – cea prin neoneurogeneză – este operă proprie: o autovindecare prin ”creștere”... Voi explica de voi avea prilejul, arătând și formațiunile cerebrale deformate și ce înseamnă ”creșterea” individuală.
-Neoneurogeneza, un alt termen pe care îl întâlnim în discursul public al dvs., atunci când vorbiți despre procesul de ”vindecare” prin făurirea de noi neuroni. De ce ”mintea creață”, pe care deseori o folosim în sens peiorativ, ar trebui să ne preocupe mai mult și ce ar trebui să facem pentru a evita hipertrofia creierului ”primitiv”?
-Iată că tocmai că am anticipat întrebarea asta. Așadar, spre a deveni ”altfel”, părăsind dependențele, e nevoie de a le defini, ele fiind exact rezultatul invocatului creier primitiv – ”creierul de maimuță”, cum îl mai numesc - reprezentat de corpul striat cerebral, cel care depinde de producerea unui bine cunoscut neurohormon: dopamina: hormonul plăcerii, al satisfacției. Or, una este să îmi depindă plăcerea de factori exteriori – de la alcool și mâncare, la shopping și diverse alte consumuri – și cu totul alta este ca dopamina să mi-o produc grație exersării și cultivării propriilor talente. Aici este, de fapt, cheia întrucât la ora actuală presiunile parentale, cele școlare și sociale dovedesc un toxic pragmatism intențional, centrat pe viitoarea rentabilitate financiară a profesiilor alese de tineri, și nu pe descoperirea ”talanților”; care acțiune se poate începe – dacă se începe... – numai și numai în casa părintească, în timpul celor ”șapte ani de acasă” (până spre pubertate); niște ani care azi, tot din cauza părinților ocupați peste măsură cu ”a avea”, nu mai există, copilul fiind instituționalizat de pe la doi ani. De unde și dezorientarea vocațională a tinerilor.
”Un subiect extrem de dramatic și generos!”
-Atunci când ați abandonat medicina ”clasică”, ați spus că ”omul nu poate fi vindecat”, pentru că, în fapt, bolile nu sunt decât consecințe care au la bază cauze spiritual-comportamentale. În schimb, avem nevoie să ne vindecăm de frică, să ne redirecționăm trăirea de la ”a avea” la ”a fi” și a trăi în iubire. Or, spuneți, acestea nu se pot obține prin medicamente, ci mai degrabă printr-o ”resetare spirituală”. Concret, de ce avem nevoie pentru a ne elibera de frică?
-Pomenisem mai înainte de ”corpul striat”. Este o formațiune cerebrală veche – filogenetic vorbind – ea asigurând supraviețuirea speciilor sub aspectul hrănirii, reproducerii, captării de informații, dobândirea autorității în grup (haită, trib) și economisirea energiei. Și este o structură nervoasă prezentă la toate vertebratele, de la broască, la lup, de la maimuță la... om. Vorbind despre om, corpul striat s-a dezvoltat în zorii formării speciei homo sapiens, la vremea la care nesiguranța zilei de mâine – ca hrană, ca ființare – era uriașă, pericolele naturale fiind la tot pasul. Este motivul pentru care funcționarea sa era fundamentată pe frică și pe lăcomia de moment. De pildă: dacă omul primitiv a vânat ceva azi, tot azi înfuleca până nu mai putea, căci ziua de mâine nu e sigură sub nici un aspect. Este motivul pentru care formațiunea cu pricina și-a păstrat ”lăcomia” și la omul modern, mai cu seamă acolo unde în copilăria celor ”șapte ani de acasă” părinții nu s-au ocupat de temperarea și echilibrarea sa. E un subiect extrem de dramatic și generos.
”Unde dispar lupii, se infiltrează câinii”
-Folosim prilejul – și sperăm să abordăm pe larg tema aceasta chiar la Botoșani – pentru a deschide un alt subiect extrem de sensibil, acela al vânătorii ”pe fondul cinegetic”, în fapt acțiuni care au loc prin sate și care nu urmăresc decât uciderea câinilor așa-numiți ”sălbăticiți”. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor acțiuni ale administrațiilor și câtă vină ar trebui să își asume o comunitate în cazul unor astfel de derapaje?
-Câinii sălbăticiți trebuie deosebiți de câinii comunitari: cei numiți câinii fără stăpân. Câinii sălbăticiți, practic, au ocupat nișa eco-etologică a lupului, sălbăticiunea atât de mult blamată și prigonită în basme și de către vânători. Reducerea efectivelor de lupi – prin otrăvire cândva, prin pușcă tot timpul – a permis câinilor fără stăpân să părăsească urbanul și, organizându-se semenea lupilor – în haite – să vâneze.
De reținut că, în meniul lupilor, câinele este trufanda!... Deci unde dispar lupii, se infiltrează câinii. Așa se face că acești câini interferează cu interesul vânătorilor pentru ceea ce – anapoda – este numit ”vânat util”: iepuri, căpriori, cerbi, păsăret. Adică, fauna care împodobește și îmbogățește mesele omului. Practic, lupta vânătorilor cu lupii a luat calea luptei cu acești câini. Răspunderea, firește, revine omului, întrucât atât câinii comunitari cât și cei sălbăticiți, cel puțin inițial, provin din câinii nesterilizați aflați în gospodării.
”După ce am citit cartea, m-am lăsat de armă!...”
-În așteptarea unei lansări la Botoșani, ce ne puteți spune despre cea mai recentă carte a dvs. și care au fost reacțiile publicului în întâlnirile de până acum?
-Este vorba despre o nuvelă ilustrată cu fotografii de faună din arhiva mea și cu desene proprii, rezultând – îndrăznesc să spun! – un obiect de eco-artă: literară și fotografică, tipărit în condiții excelente. Este, practic, un album foto-literar.
Este la a doua ediție, prima ediție apărând la Editura ALL și fiind premiată atunci de USR și Universitatea de Arte București. Acum ediția este mult ameliorată, atât sub aspectul prozei, cât și al ilustrațiilor.
Privitor la reacțiile publicului, subliniez ceea ce aș numi ”atingerea scopului”, despre care am mai vorbit: schimbarea, devenirea omului întru frăția sa cu ”râul, ramul” și cu toate cele aflate în Marea Lucrare Divină. Au fost necunoscuți – deveniți apoi prieteni – care m-au căutat spre a-mi mărturisi: ”După ce am citit-o, m-am lăsat de armă!...”.
Firul nuvelei urmează ceasurile ultime din viața unui urs care, după ce a scăpat din lațul oțelit, umblă cu glontele în măruntaie. Se regăsesc două planuri narative: cel al unui martor ”însoțitor” și cel al interiorului fiarei, al simțirilor acesteia, până la stingere. Este, din nefericire, o întâmplare adevărată.
.jpg)
(Foto: Arhiva personală Nicolae Dărămuș)