Sunt un om bun doar dacă binele îmi aparţine mie şi ţi-l ofer în dar, nu dacă îmi cerşeşti binele. Sunt un om bun doar dacă acţiunea în sine este un rezultat al propriilor reflecţii despre bine, nu o consecinţă a gesturilor pe care nu le înţeleg deplin. Nu mă consider un om bun dacă fapta mea decurge firesc din fapta aproapelui meu, el fiind cel care îşi asumă curajul, responsabilitatea, măreţia de a fi bun. Nu sunt om bun dacă fac binele din milă, din constrângere, premeditat sau cu scop.
Dar mai rămâi bun când binele e anulat de aproapele tău? Mai rămâi bun când binele se chirceşte de ruşine în viaţa aproapelui tău? Mai rămâi bun când binele tău face rău celui căruia credeai că îi vrei binele?
Care este limita între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Unde este cauza şi când apare efectul? Un om vrea ceea ce i se cuvine, dar societatea, lumea care îl are, deseori îi oferă doar ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât".
De asta meritul este efect, bucurie, împlinire. Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi, nu îl mai laşi pe Dumnezeu să te uimească, să te înfrumuseţeze.
Un prilej de a aduce aproape și cuvintele scriitorului José Saramago, din volumul ”Caietul. Texte scrise pentru blog: septembrie 2008-martie 2010”: "Dacă m-ar pune cineva să clasific caritatea, dreptatea și bunătatea, aș pune pe primul loc bunătatea, pe al doilea dreptatea și pe al treilea caritatea. Pentru că bunătatea, prin ea însăși, nu are nevoie de dreptate și caritate, pentru că dreptatea cea dreaptă conține deja destulă caritate. Caritatea e ce rămâne atunci când nu există nici bunătate, nici dreptate".