Într-un an în care ar fi trebuit să ne facem un bilanț de 100 de ani, într-un an în care frații noștri basarabeni au privit peste gard în speranța că, de nu ne-om uni, măcar ne-om recunoaște, într-un timp al frământărilor internaționale și al negurilor de tot soiul, România devine un teritoriu din ce în ce mai străin propriului popor. Un haos general, cu patimi care fierb, copii desculți cerșind atenția oricui este dispus să le arunce un colț de pâine, țărani zgribuliți, bătrâni care mor neștiuți de nimeni prin casele lor înghețate.
România reală și România de la televizor sunt din ce în ce mai departe una de alta. Două țări între aceleași granițe. Pe de o parte sărăcia, pe de alta pătura politicienilor bine trăitori și bine cheltuitori. O spun toate studiile din ultimele zeci de ani, toate analizele realizate pe criterii de tot felul.
Politica a generat în ultima vreme o specie nouă de cetățean al României, specie care la rândul ei dă naștere unor mutații din ce în ce mai neobișnuite. Secătuită în interior și șubrezită de propriile lupte intestine, politica românească a devenit un grup social închis, cu privilegii de castă, care nu funcționează după principiile valorii, ci în funcție de servituți și instincte comune.
Ați fost curioși să urmăriți procedura pentru ocuparea unui post de șofer, infirmier sau om de serviciu? Începe așa: acte cu duiumul - de stare civilă, de sănătate, de studii, de vechime, recomandare etc. Apoi: selecție de dosare, probă scrisă, interviu și alte probe practice.
Nu la fel se întâmplă în cazul unui politician! Este de ajuns să reluăm, la fiecare tumult politic, listele cu sus-pușii și bine-așezații în scaunele de șefi ai instituțiilor publice, de la cele reprezentative până la grădinița de cartier. Cerințele pentru astfel de posturi au un singur punct: apartenența la partid. NU studiile de specialitate (un criteriu, de altfel, desuet, de când partidele și-au înființat – precum comuniștii odinioară – propriile universități spir’haretiste cu care, iată, se poate ajunge chiar și ministru!), NU experiența în domeniu, NU capacitate organizatorică sau responsabilitate profesională.
Mai grav este că mutațiile s-au produs în mentalul colectiv, normalitatea (dacă se mai întâmplă!) trezește suspiciuni, iar suspiciunile devin în ochii privitorilor certitudini și dovezi clare ale unui act de corupție (nu se poate, dom’le!, să nu fi dat ceva). Și mai grav de atât este că am ajuns să credem că nu mai dispunem de resurse pentru a scăpa din această nouă pușcărie, cea a politicii dominante, atotstăpânitoare și patriotard-autoritaristă.
De aici până la criza de autoritate nu mai e decât un pas! Iar criza de autoritate se instalează, spun sociologii, atunci când sunt contestate entități sau instituții cu impact în dezvoltarea societății: Biserica, Școala, Familia, Armata, însuși Statul. Mai exact, atunci când entitatea/instituția – prin reprezentanții săi - nu manifestă calitățile și împuternicirea cu care a fost investită, fapt care generează criza de autoritate. Exemple avem peste tot în jur. Scandalurile politice, jocurile subversive și manipulările de tot soiul, compromisul clasei politice, culminând cu impunerea privilegiilor de care se bucură doar o parte a societății (întâmplător purtătoare de carnet politic), toate acestea nu fac decât să accentueze criza de autoritate, să blocheze activitatea sistemului și așa putred și să deregleze complet domenii precum economia, cultura, educația, justiția.
Indivizi instalați în posturi-cheie nu se vor impune altfel decât prin forță, prin manevre manipulatorii, dezvoltând și menținând conflictul pentru a justifica astfel lipsa competenței. Un asemenea individ va manifesta ostilitate față de orice idee constructivă, va aduna în jur exemplarele supuse și ușor de controlat. Va promova la rândul său alte specimene politice, pentru ca nucleul de putere să devină din ce în ce mai solid și mai dificil de dizolvat.
Singura lege universal-valabilă pentru șeful de instituție este ierarhia politică. De aceeași culoare politică! Cetățeanul asistă neputincios la spectacolul grotesc al noii orânduiri care de la zi la zi devine tot mai puternică și tot mai bine înfiptă în sistem. Grav este că ne-am obișnuit atât de mult cu acest nou sistem, încât probabil că ne-ar lipsi dacă într-o zi politicienii ar găsi de cuviință să își facă o nouă țară, numai a lor.
Cu certitudine, avem parte și de caractere mai așezate, mai dibuim prin zonele fără importanță majoră oameni capabili, folosiți în astfel de posturi tocmai datorită capacităților profesionale, care însă – pentru bruma de privilegii cu care sunt ispitiți – vor domni în liniște până când un alt tumult politic se va abate (și) peste ei. Dintre acești cuminți – unii înzestrați cu inteligență și viziune – se aleg revoltații. Vocile lor însă nu rezistă mult, sunt repede reduse la tăcere prin diverse metode și cu și mai diverse instrumente.
