La începutul lunii mai, numele lui Enescu a trecut aproape neobservat la Botoșani. Peste numai o lună, numele lui Iorga s-a prăbușit în aceeași cruntă ignoranță. Și nu ne referim aici la cele câteva manifestări din casele memoriale, la cei câțiva botoșăneni prezenți, majoritatea copii însoțiți de către profesorii lor. Mai avem, la Botoșani, simpozioane la care participă doar invitații, lansări consumate în fața unui public pe care îl numeri pe degetele de la două mâini (uneori chiar de la o singură mână). Manifestări ignorate și izolate, chiar dacă ele ar fi meritat să fie în prim-planul Cetății.
Desigur, cei care diriguiesc fondurile culturii sunt așezați pe scaune politice. Ei produc și implementează, la rândul lor, cultura doctrinei politice care îi reprezintă. Într-un stat sănătos, politicienii ar trebui să ne fie cartea de vizită, batista albă și scrobită de la reverul hainei, imaginea și mesagerul unui oraș care se recomandă a fi cultural până în măduva oaselor.
Este adevărat, chipurile parlamentarilor noștri strălucesc mai mult în desele și pompoasele comunicate de presă. Cei de la putere justifică și promit, zdrăngănind cu adaos de vorbe ceea ce fac și desfac ei acolo, la București, cu banii noștri. Și pentru care sunt plătiți cu vârf și îndesat! Pentru că ales, în limbajul politicienilor, înseamnă privilegiat. Ales, în înțelesul cetățeanului, înseamnă reprezentant al poporului.Dar noi, poporul, nu facem decât să ne închinăm soborului de politicieni, să ne poticnim în cuvintele lor, le scandăm numele și ne lăsăm purtați de vorbe găunoase.
La putere sau în opoziție, bogați sau în aparență săraci, politicienii sunt astăzi cele mai importante figuri ale Cetății. Ei au ridicat la rang de academii pușcăriile. De la ei deținem cele mai importante colecții de vorbe de duh. Seară de seară, ei ne predau lecțiile de democrație, de economie, de istorie, de cultură festivalieră.
Zilele orașelor, ale satelor, festivalurile de maidan și șezătorile manelizate sunt mediul în care se simt cel mai bine. Știu pe de rost numele geniilor și le rostesc semeț, de la tribunele improvizate pe tăpșan. În afară de zilele lui Eminescu, cu greu vreun politician ar ghici când s-a născut Enescu sau când a murit Luchian. Nu mai spunem de Onicescu, Antipa și alții. Ne batem în mall-uri și proțăpim orgolii politice pe dealurile de la Cornișa, dar nu găsim soluții pentru cele două teatre, unul în ruină, celălalt într-o stare de degradare cruntă. Cu o filarmonică propășită într-o sală improprie, un muzeu încremenit în alt timp, pentru care nu se găsesc fonduri spre a fi renovat și modernizat.
În aproape trei decenii, în Botoșani nu s-a construit mai nimic în domeniul culturii. Da, avem un nou spațiu pentru muzeul de etnografie, dar cu prețul pierderii uneia dintre cele mai frumoase și mai reprezentative clădiri de patrimoniu: Casa Manolachi-Iorga. În schimb, s-au construit stadioane, săli polivalente, mall-uri, supermarket-uri. Instituțiile de cultură agonizează în aceleași săli insalubre, gri-comunistoide, într-un clar-obscur apăsător.
Nu avem o expoziție permanentă de artă, ne lipsește o galerie a personalităților (și ce personalități avem!). Avem mănăstiri ștefaniene care nu sunt incluse în trasee turistice, dar și drumuri pe care nimeni nu îndrăznește să se avânte. Ce au făcut alte localități cu numele lui Iorga (Vălenii de Munte) sau cu numele lui Enescu (Tescani), câți turiști atrag alți gospodari cu numele lui Eminescu (la Văratec mii de turiști știu că pe acolo a trecut Eminescu, Agaftonul nostru plânge în uitare)? Câte orașe din România au reușit cu atâta încrâncenare să distrugă urme ale memoriei cum s-a reușit la Botoșani cu casele Antipa sau cu memoria lui Onicescu?
În schimb, îndrăznim a ne considera cu bățoșenie Capitală a Culturii. Județ al geniilor. Pământ rodnic și sclipitor. Suntem trecut fără prezent. Iar viitorul e departe de a mai păstra ceva din ce a fost. Iată, spre exemplificare, ce înseamnă un oraş care ştie despre ce vorbeşte atunci când obține un statut de Capitală a Culturii: Timişoara dispune de 24 de biblioteci, 19 cinematografe, 11 sali de conferinta, 14 galerii de arta contemporana, sase teatre, patru muzee, o Filarmonica si o Opera, patru spatii culturale, 47 de situri de patrimoniu, 24 de scoli, opt centre ale industriei culturale si creative, 340 de piete și curți interioare, 18 clădiri publice și comerciale.
Vor spune unii că nu cultura aduce bunăstarea materială. Dar cultura creează mediul potrivit pentru ca o comunitate să se dezvolte pe toate planurile. Cultura va educa cetățenii, va asigura prezența în Cetate a oamenilor deschiși, curajoși, demni, creativi, greu de manipulat, dornici să își cultive înălțimile sufletești.
Cum au înțeles alții importanța culturii? În ţările dezvoltate există o industrie a culturii şi chiar a creativităţii. Guvernele elaborează constant politici publice pentru susţinerea acestei industrii care, conform studiilor, reprezintă cel de-al cincilea sector economic, după domeniul serviciilor financiare, al tehnologiei informaţiei, farmaceutic şi biotehnologie, şi turism. La noi încă ne mai indignăm cu replici de genul "la cât suntem de săraci, cultură ne mai trebuie?!"
"Eu vă spun din experienţă că latura materială nu are decât de câştigat dintr-o atmosferă curată", spunea Stanislavski. "Atmosfera (din teatru, nota red.) se transmite spectatorilor. În afara conştientului ea îi atrage spre sine, curăţă, generează nevoia de a respira aerul artistic al teatrului". Iată, așadar, la ce folosește Cultura în vremuri sărace, ca să îl parafrazăm pe Hölderlin.
Da, Botoşaniul este un oraş eminamente cultural, deşi asta se vede mai degrabă pe statele de plată ale instituţiilor de cultură şi, deci, în bugetul care le susţine an de an. Meritoriu, chiar lăudabil până la un punct! Dacă aceste instituţii duc în derizoriu Cultura există riscul bagatelizării şi al efectului invers şi deseori pervers al scopului existenţei şi susţinerii acestora de către comunitate.
Străzile sunt pline de indicatoare către malluri şi supermarketuri, către cluburi care mai de care mai ispititoare. Din nou (și a câta oară!): nu există, în întreg oraşul, un SINGUR INDICATOR către Ipoteşti, cu referire (sau nu) la Eminescu, indiferent de zona de intrare în Botoşani. Imaginaţi-vă un oraş care să indice acest drum sau care să atenţioneze că aproape în centrul târgului poţi intra în biserica în care a fost botezat Eminescu. Sau drumul spre Parc, unde avem primul bust dedicat poetului, ridicat la doi ani de la moarte. Sau drumul spre Popăuţi, unde există o biserică ridicată de Ştefan cel Mare, plus alte două ctitorite de Elena Rareş (Oraşul Domniţelor este o poveste cu care alţii ar face coadă la intrarea în Cetate).
Nimic, nimic din toate acestea. Un turist intrat în oraş bâjbâie, pe chinuite, un indiciu către ceva ce bănuieşte că ar exista, dar lipseşte cu desăvârşire.
Nu cumva lucrăm împotrivă-ne?! Cine şi de ce menţine starea aceasta? Spuneam mai anii trecuţi: Eminescu este actual nu prin vers, ci prin atitudine, prin forța cuvântului. Rar și probabil imposibil de egalat. Ziaristul Eminescu a fost pitit voit, vreme de 125 de ani, după "somnoroasele păsărele". Nu contestăm valoarea poemelor eminesciene, ci doar intenționata popularizare a unor versuri devenite "uzuale", material didactic întru implementarea "temelor" și "motivelor" didacticiste, în detrimentul scrierilor adânci, înălțătoare, deschizătoare de drumuri întru dezrobirea minților amorțite.
Dar dacă tocmai ele, minţile amorţite, sunt marea miză a acestor vremuri?