În urmă cu câțiva ani, în fața unui public numeros din Botoșani, buna maică Siluana Vlad prindea cu smerenie mâna unui ierarh al locului. În aceeași smerenie luminoasă, se apleacă și apropie buzele de mâna care, într-o pornire bruscă, se retrage în ultima clipă din palma maicii, lăsând buzele în nedumerită părăsire. Publicul privește tăcut și cumva complice cu gestul ierarhului: se cade, oare, ca bătrâna maică să sărute cu evlavie mâna unui bărbat preot, fie el și ierarh? În următoarele minute, buna maică Siluana oferă, în stilul ghiduș care o caracterizează, o lecție de credință și de ortodoxie ce avea să impresioneze și să așeze în făgaș duhovnicesc o întâmplare care altfel ar fi zăcut într-o facilă și înșelătoare înțelegere lumească: "Vedeți, părintele crede că îi sărut mâna lui, a omului, a bărbatului… Da de unde! Știți cum sunt prizele din pereți, folosite ca să treacă prin ele curentul electric. Cum putem folosi curentul altfel decât apelând la priza care ne face direct legătura? Așa e și cu preotul. Preotul este mijlocitor, mâna preotului este acea priză prin care primim curentul Duhului Sfânt".
Desigur, ca și în viață, prizele solicitate fără măsură încep să nu mai funcționeze corect. Uneori este vorba despre calitatea slabă din fabricație (fabricantul nu a urmărit calitatea, ci profitul), alteori găsim defecțiuni pe circuit. Mai amintim și scurtcircuitele inevitabile, uzura în timp. Însă daunele sunt, de cele mai multe ori, mult mai mari decât costul înlocuirii unei prize, odată ce am constatat că nu mai dă randament: ne alegem deseori cu electrocasnice arse, cu televizoare sau pc-uri, laptopuri afectate sau, mai rău, defecțiuni care au consecințe grave, de la incendii la pierderi de vieți omenești.
În cazul unei prize defecte/supralicitate/uzate, cum am putea da vina pe curentul electric? În cazul unui preot aflat în aceeași situație (defect/supralicitat/uzat), cum am putea da vina pe calitatea "îndoielnică" a "curentului Duhului Sfânt"? Un politician, un învățător, un artist, un comerciant, un ziarist… sau oricare dintre cei care formează societatea, nu suntem oare mijlocitorii prin care trece Viața, în toate formele ei?
Privind la tulburarea care se propagă în ritm aiuritor în aceste zile în media românească, având în centrul atenției un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, este greu să judecăm altfel decât omenește, este și mai greu să dăm verdicte. O vor face cei meniți să își asume această răspundere: vor schimba priza/episcopul sau își vor asuma un ierarh care va continua să scurtcircuiteze totul în jurul său?
Acum mulți ani, în Mănăstirea Cozancea, un călugăr coborât parcă din pagini dostoievskiene umplea tot aerul cu istorii de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. Povestea lui, rostită atunci în micul pangar al mănăstirii din pădure, vine astăzi ca un ecou al statorniciei întru credință. "În timpul războiului, a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum!, a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus bărbatul cu pușca zăcând lângă picior, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".
Nu întâmplător redăm aici povestea de la Cozancea. O poveste pe care, de altfel, am auzit-o în felurite variante: altă mănăstire, alt povestitor, alți creștini. Pentru că cei mai asupriți oameni, în vremea comunismului, au fost preoții. Prigoană cumplită, despre care prea puțin se vorbește astăzi. Numele lor, al martirilor, s-au pierdut, aruncate odată cu trupurile zvârcolite, în gropi comune. O jertfă unică în toată istoria ortodoxiei. A rămas până astăzi mărturia unui supraviețuitor de la Oranki, în deșertul Siberiei, mărturie păstrată datorită unui mare preot român, părintele Dimitrie Bejan: "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!". Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".
Ce s-ar fi întâmplat dacă episcopul de la Oranki i-ar fi îndemnat pe călugări să renunțe la credința lor? Sau dacă, prin fapte sau atitudine, i-ar fi ispitit pe călugări să aleagă calea cea mai ușoară și să renunțe la "curentul Duhului Sfânt"?
Greu de înțeles astăzi! La fel cum trebuie să acceptăm că, în vreme ce istoria număra martirii din pușcării, au existat - există mărturii în arhivele bisericilor și în cele oficiale - și preoți care au pactizat cu ateii, care au trădat, care și-au apărat statutul mai presus de ortodoxie. Comunismul a fost și continuă să fie – sub forme poate mult mai perverse și mai alunecoase – o ideologie menită să distrugă orice credință.
Arsenie Boca, atunci când a fost întrebat de ce nu mai avem preoţi buni, cu har, cu frică, a răspuns: "Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu! Poporul își are în toate privințele povățuitorii pe care îi merită".
Criza ne pune în față o alegere: fie ne schimbăm în totalitate și re-devenim oameni, fie continuăm ca și până acum, și ne îndreptăm spre distrugere, spune profesorul Florian Colceag, matematician, specialist în educația copiilor supradotati, deținător al recordului mondial cu 84 de medalii la olimpiadele internaționale și membru acreditat pentru Romania al prestigiosului World Council for Gifted and Talented Children.
Preoții, politicienii, medicii, profesorii, biserica, școala, justiția, presa. Suntem noi toți, împreună. Care funcționăm ca niște prize prin care trece Duhul Sfânt sau pur și simplu Viața. Noi formăm preoții, profesorii, medicii, politicienii. Noi, ca popor, suntem răspunzători de prizele greșit fabricate, de cele care se defectează pe parcurs. Tot noi trebuie să dăm socoteală de ce nu înlocuim sistemele defecte, chiar și atunci - sau mai ales atunci! - când daunele, prejudiciile și consecințele sunt din ce în ce mai grave.
Așadar, revenind la cuvintele profesorului Colceag, avem de ales: fie ne schimbăm în totalitate și re-devenim oameni, fie continuăm ca și până acum, și ne îndreptăm spre distrugere.