Gellu DORIAN
Am publicat în 1996 primul meu roman, alcătuit atunci din peste treizeci de proze scurte, scrise, în cea mai mare parte, înainte de 1989. Erau exerciţii de evadare din acele zile în care nu prea puteai să publici ce scriai. Situaţia ivită atunci, la începutul libertăţii de exprimare şi a unei democraţii mai mult decît originale, timp în care dictatura de pînă mai ieri fusese iute înlocuită cu democraţia bunului plac, sau, ca să-i zic mai pe şleau, o dictatură a bunului plac, în care a apărut despotul luminat şi a creat, în sinergia faptelor noi, prin meandrele concretului, o democraţie originală, şi aşa a rămas pînă azi, deci în acea situaţie dată nu mai visam să devin scriitor, ci doream din tot sufletul să fiu scriitor.
Publicam în principalele revistei ale ţării, mă burzuluiam pe aici, prin hrubele minţilor locale, unde părea a se fi aşezat libertatea aceea pe care am dorit-o tot timpul. Prozele mele scurte colcăiau în sertar. De publicat tot nu le-am publicat, pentru că ele deveniseră un soi de personaje care-şi cereau un drept al lor. Şi cînd credeam şi eu că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, dintr-odată am văzut revista "România literară", cu prima pagină în doliu, cu un articol de fond care anunţa moartea acesteia şi, în fond, a tuturor celorlalte reviste literare, pentru care cititorii nu mai arătau niciun interes. Alte reviste, tabloide de cancanuri, de scandal le luaseră locul. Se ivea noua formă devastatoare de jurnalism şi formatori (sau deformatori) de opinie. Şi atunci mi-a venit ideea romanului Scriitorul, care s-a construit tocmai pe soarta nesigură a scriitorului în totala libertate de exprimare. A ieşit un roman publicabil, care a stat cîţiva ani pe la o editură ieşeană, iar în 1996 a apărut pe piaţă într-un tiraj destul de mare, de 3.500 exemplare, la o editură din Timişoara. Acum, la douăzeci şi trei de ani de la apariţie, romanul Scriitorul, cu povestea unui scriitor din provincie şi a povestirilor sale, stă să apară într-o a doua ediţie la Editura „Junimea” din Iaşi, în colecţia Integrum, colecţie în care îmi voi reedita şi celelalte nouă romane publicate pînă acum.
Dar nu despre asta vreau să scriu în această tabletă, ci despre soarta scriitorului român, care, iară, de ceva timp, în data de 4 martie, este sărbătorit internaţional - i s-a acordat o zi a lui. Foarte frumos. Ei şi! Această zi îmi aduce aminte de 4 martie 1977, cînd 9 scriitori români, printre care A.E. Baconsky, au murit sub dărîmăturile cutremurului din acea zi de tristă amintire. Cum să-i sărbătorim, cum să-i comemorăm pe aceşti scriitori? Ce să aşteptăm în această zi de la cei cărora, noi, scriitori, le dedicăm întreaga noastră viaţă, munca noastră? Aşteptarea de pînă acum a dovedit că marea masă de oameni ignoră munca scriitorului. Ba îl mai şi bălăcăreşte sau intră în hora celor care, scriitori şi ei fiind, lovesc în confraţii lor cu plăcerea, care, iată, la zi internaţională, dedicată lui, scriitorlui, este otova sărbătorită sau doar amintită în vagi comentarii pe Facebook.
De atunci, de cînd scriitorul din romanul meu alerga prin toată ţară să găsească modalităţi de afirmare şi chiar modalităţi viabile de a trăi din scris, şi pînă acum, din acest punct de vedere mare lucru nu s-a schimbat. Dar, iată, a apărut o zi, 4 martie, dedicată, internaţional, scriitorului. Acum meseria de scriitor este trecută în lista meseriilor recunoscute şi de Codul Muncii. Deci şi scriitorul munceşte. Dar ce fel de muncă face el? Cui îi foloseşte?, se întreabă cei mai mulţi. Peste 66% dintre români nu citesc nicio carte pe an. Un procent destul de mare din ce mai rămîne abia de deschid o carte într-un an – rareori o duc pînă la capăt. Cam 10% citesc cu adevărat mai multe cărţi pe an. Prin urmare munca scriitorului român poate fi valorificată de un procent cam de 25% dintre români. Acest lucru se vede şi la întîlnirile cu publicul, la lecturile publice pe care le fac unii dintre scriitori.
Am organizat în Botoşani şi în judeţ, de peste treizeci de ani, cam 400 de întîlniri cu cititorii. Dacă există cu adevărat o tradiţie de consistenţă, şi reală, nu improvizată, în judeţul Botoşani, aceasta este cea literară. Este de ajuns să dăm cîteva nume pentru a vedea valoarea cultural-tradiţională a acestora, de necontestat şi de respectat cum se cuvine. Dar acest lucru nu se cunoaşte sau mai exact nu este respectat de către o instituţie botoşăneană, care chiar cu conservarea tradiţiei culturale se ocupă: prezenţa scriitorilor botoşăneni este acum ingnorată de conducerea acestei instituţii, ca şi cum aceştia nu ar exista, nu ar continua cea mai consistentă şi autentică tradiţie culturală a locului. Aceasta este înlocuită cu improvizaţii de tot felul, cu folclor improvizat, cu activităţi perisabile, care nu au cum să devină tradiţii autentice. Dar asta este o cu totul altă discuţie. De asemenea, am derulat proiecte literare de interes naţional. Am participat, prin ţară, cam tot la atîtea întîlniri cîte am organizat în judeţ. Cele mai multe au fost între scriitori şi rareori la ele, de bună voie, au participat şi iubitori de literatură. Dar atunci cînd scriitorii se deplasează în licee, în universitărţi etc., doar atunci prezenţa prezumtivilor cititori este mai mare. Dar atenţia cu care sunt urmăriţi scriitorii este într-un procent destul de mic şi atunci.
Cam aşa este sărbătorit scriitorul pe timpul unui an, ca o dată pe an, pe 4 martie, să i se dedice, că aşa a decis UNESCO, o zi internaţională. În ţările în care scriitorul este respectat, poate o astfel de zi este justificată. La noi o astfel de zi este necesară, dar pusă în valoare cu adevărat. Dar dacă respectul faţă de scriitori este aproape nul, nu văd cui se adresează această sărbătoare. Cum este sărbătorit scriitorul român?
În curînd, pe 21 martie, va fi ziua mondială a poeziei. O altă sărbătoare, care, cel puţin la Botoşani, va aduna într-un anume loc, cel consacrat memoriei poetului naţional, cîţiva poeţi, care vor citi între ei textele şi gata cu sărbătoarea mondială.
Şi, da, 4 martie îmi mai aduce aminte de un scriitor care a trăit la Botoşani, creînd culoar pentru cîţiva scriitori care au plecat de aici sau au rămas aici să se bată cu morile de vînt, şi anume Lucian Valea, care ar fi împlinit anul acesta, pe 4 martie, 95 de ani, scriitor de care, iată, nimeni nu şi-a mai adus aminte de el în ziua consacrată internaţional scriitorului. Doar o singură dovadă de respect faţă de memoria scriitorului.
