A trecut 8 Martie. Cu flori, citate pe Facebook, atenții strecurate mai mult sau mai puțin timid. Dar astăzi, mâine, săptămâni, luni, ani și ani? Ce face astăzi mama copilului pentru care sărbătoarea nu iese, nu are voie să se abată de la tipicul cotidian?
În fiecare zi are un ritual pe care îl respectă cu sfințenie. O rutină care păstrează calmul și liniștea, în care stereotipia devine lege. Emoția se preface deseori în taifun, așa cum deznădejdea devine într-o clipă veselie asurzitoare. Ele sunt mamele copiilor cu autism. O viață ruptă în felii, cu zile și ani petrecuți parcă în afara lumii. Mamele copiilor cu autism plătesc un greu tribut iubirii. Ce se întâmplă când o mamă plânge? Copilul cu autism – spun specialiștii - poate asocia lacrimile mamei cu picăturile de apă de la robinet, ceea ce îi poate declanșa o stare de veselie într-un context inadecvat cauzat de emoții negative. Emoții, emoții, emoții...
Când copilul e nevăzător, mama învață că viața devine umbră. Că a fi soare nu înseamnă numai a lumina, ci și a încălzi. Că întunericul poate fi și odihnă, și liniște, atunci când copilul simte mângâierea mamei.
Pentru copiii închiși în copilăriile vârstelor adulte, mamele sunt ca niște povești vii. Fiecare clipă se salvează prin creativitate, prin vorbă lină, cu eroi veniți anume să rezolve un conflict.
Mama unui copil cu sindrom Down știe cel mai bine ce înseamnă lacrima îndrăgostită de zâmbetul cromozomului 21 care a poposit exact în destinul pruncului său. Îmbrățisări care înlănțuie fără să doară, iubire împrăștiată cu o generozitate sfâșietoare. Cele mai iubite mame, cei mai triști ochi...
Mamele se războiesc și cuceresc teritorii în fiecare zi, de la trotuarele tot mai înguste pentru un cărucior cu rotile, din cauza mașinilor uriașe aruncate la înctâmplare, până la nerăbdarea trecătorilor sau a funcționarilor de la ghișee.
Diminețile noastre încep cu ceasul deșteptător. Rutina zilnică, dichiselile și scormonelile prin garderobă, cafeaua și planurile pentru o nouă zi. Diminețile lor, în schimb, înseamnă deseori capătul unor nopți nedormite. Ani și ani. Diminețile lor se răsfrâng asupra vieții, uneori în victorie, alteori în dureroase înfrângeri.
Zilele noastre se prefac în amintiri de neuitat. Orice ieșire cu copilul în oraș înseamnă, de la o vreme, fotografii, instantanee, filmulețe și cochetării, aplauze și, nu-i așa, sute de like-uri. Însă un drum al unei mame care poartă de mână un copil cu autism este asemenea călătoriei din poveste, cea cu grele încercări. Orice stimul – vizual, tactil, auditiv – declanșează o suferință, o spaimă, o redimensionare a realității.
A fi femeie înseamnă în primul rând a fi capabilă de iubire necondiționată. Ca mamă, educatoare, profesoară, medic, infirmieră, vânzătoare, funcționară. Așa este: nu există în nicio fișă a postului cuvântul iubire. Nici responsabilitate, dăruire, empatie, bunătate, credință, zâmbet, vorbă bună, lacrimă. Și totuși, multe femei dovedesc în fiecare zi că pot fi (și sunt) mai presus de propriile meserii, de funcții mai mult sau mai puțin importante.
Dacă nu știm cum se face, să le privim cu atenție pe ele: mamele copiilor cu autism, mamele copiilor cu Sindrom Down, mamele copiilor nevăzători. Să urmărim mamele care își poartă pruncii în cărucioarele cu rotile, să le analizăm pașii și zâmbetul neprefăcut niciodată în spaimă. Sunt femeile care se sfințesc prin iubire, răbdare, cumpătare. Și care ne învață în fiecare zi că cea mai mare dizabilitate nu este cea a trupului, ci a sufletului din noi.
De aceea ziua lor este azi. Și mâine. Și în fiecare zi!
LA MULȚI ANI, mame sfinte!