Sufletul clujenilor însuflețește Darabanii: Povești cu oameni, într-un Nord de august! FOTO, VIDEO

Sufletul clujenilor însuflețește Darabanii: Povești cu oameni, într-un Nord de august! FOTO, VIDEO

Darabani, caniculă, amiază amestecată cu freamăt tânăr. Soarele mătură trotuarele și înghesuie pe la terase puținii curajoși care s-au încumetat să rămână pe afară. Mai sunt câteva ceasuri până când la Casa de Cultură se vor aduna vorbitorii și ascultătorii, pentru prima ediție Întâlnirile Nordului. În centrul orașului, lângă primărie, este comandamentul voluntarilor. Acolo e agitație. Se face jurnalul zilei trecute și se pun la punct detalii pentru programul care stă să înceapă. Sunt așteptați să revină turiștii plecați în Tururile Nordului. Se oferă orice, oricui: apă, informații, un zâmbet, un îndemn, o invitație. Toată lumea știe exact ce are de făcut. Zeci de voluntari din toată țara, plus Moldova și Ucraina, sunt peste tot în oraș, cu zone precise, cu sarcini clare. Pe stadionul din Darabani sunt anul acesta peste 60 de corturi, oameni de toate vârstele au venit să se bucure de concerte, de prieteni noi, de tururile ghidate.

Corina e din Cluj și și-a sărbătorit ziua de naștere la Festivalul de la Darabani. Este PR-ul Zilelor Nordului. Trimite comunicate, preia contacte, oferă informații și, mai ales, este deținătoarea unui entuziasm de care nu poți să nu te agăți și să nu îți dorești să îi fii prin preajmă. Muncește un an întreg pentru festival, iar în ultimele săptămâni recunoaște că doarme pe apucate, câteva ore pe noapte. O suspectezi că ar avea ceva legături cu Moldova, cu Botoșanii, cu Darabanii. "Eu sunt din Cluj, părinții și bunicii mei sunt din Cluj. Dar îmi place mult aici, îmi plac oamenii atât de deschiși pe care i-am găsit. Muncim mult, e adevărat, dar ne-am asumat asta și nu ne plângem. Pentru că dacă nu ne-ar plăcea ceea ce facem în mod clar nu ne-am plânge, ci ne-am apuca de altceva". Râde și prinde în privire toată lumina din jur. La fiecare două-trei minute ridică mâinile, salută pe cineva și revarsă valuri-valuri de bucurie.

Câteva sute de metri mai spre nord, la o terasă, un bărbat aburit bine bolborosește o melodie șchioapă, fără ritm și cu oarecare înțelesuri care imediat, însă, se prăbușesc în scânceli fără urmă de armonie. La alte mese, câțiva turiști își ostoiesc setea într-o așteptare vioaie. Au venit de la Neamț, iar doi tineri sunt tocmai din Mureș. Melodia șchioapă atrage alți  doi localnici. Toți trag de cuvinte ca și cum ar da cu sapa în pământul sterp. Nu știi cum, cei trei par să aibă un limbaj al lor dar, mai ales, te aștepți ca turiștii de la mese să se încrunte, să dea semne de neliniște. Dar nimeni nu se încruntă, nimeni nu se neliniștește. Bărbații cei beți se ridică, se sprijină strategic unii de alții și pornesc pe trotuar, prinzându-se de un capăt de melodie numai de ei știută. Mai trece o vreme și, de pe banca unde au stat, un bărbat culege un telefon. Îl ia, intră în local, apoi iese și aruncă la fiecare masă cu vorbe de bine: dacă vine cineva și întreabă, am dus telefonul înăuntru, la vânzător!  

Se apropie ora 16.00 și grupuri-grupuri se îndreaptă spre Casa de Cultură. Întâlnirile Nordului aduc la Darabani, pentru prima dată împreună, vorbitorii și ascultătorii.





Organizatorii i-au spus conferința ideilor. Tema: Comunitatea. Speakerii primei ediții sunt Doina Melinte - multiplă campioană mondială și olimpică, Mona Prisăcariu - facilitator comunitar cu experiență în Tajikistan, Egipt și India, Iulian Rotariu - pompierul care aleargă ultramaratoane pentru cauze sociale și Theodor Șoptelea - tânăr actor. Moderator: Ștefan Teișanu - fondatorul Asociației Nord.


Mona Prisăcariu: "Cine e voluntar o dată toată viața e voluntar. Nu mai poți scăpa!"

Ce se întâmplă la Darabani este, zice Ștefan Teișanu, "o nebunie care să ne mobilizeze să facem ceva împreună". Dar o nebunie care lasă în urmă entuziasm, curajul de a acționa, bucuria de a dărui. "Credința mea este că fiecare dintre noi are capacitatea de a-și influența în bine viața, însă în aceeași măsură are răspunderea de a o face și pentru cei din jurul lui. Dacă ne asumăm toți împruenă această răspundere, sunt convins că și orașele noastre, comunitățile noastre, vor ajunge să își poată influența singure destinul", mai spune Ștefan Teișanu.


Mona Prisăcariu a învățat la Darabani, apoi a plecat la Iași, unde a început să lucreze în domeniul dezvoltării comunitare. Nici măcar nu e vorba de bani, ci de ce se poate face împreună. "Am lucrat mult pe comunitățile rrome, am intrat în case în care locuiau 10-12 oameni într-o cămăruță, în camera cealaltă erau porcul, calul. Am făcut asta 14 ani ani în România", povestește Mona Prisăcariu. Apoi, în 2011, a plecat în Tajikistan. "Nu știam nimic, nu știu dacă știți ceva de Tajikistan. Nu vreau să fac nici un fel de comparații între țări, dar Tajikistan este o țară extrem, extrem de săracă. Au 7 milioane de locuitori, 93% e mâlos, au doar 7% pentru agricultură și o graniță foarte lungă cu Afganistanul, 1500 de kilometri. Aproape deșert. Închipuiți-vă că intrați într-un sat în care nu există nici un copac, nu există apă, toate casele sunt făcute din pământ, nu există ferestre pentru că nici nu au bani ca să cumpere sticlă și este foarte, foarte cald. Fructe, apă, ceea ce nouă ne este la îndemână, ei nu au așa ceva. Cumpărau apă de la mașina de apă. Am lucrat în România, mi-am spus că există sărăcie la noi. Când am ajuns în Tajikistan, atunci am descoperit ce înseamnă sărăcia: nici un soi de resurse naturale" .
 


Ce a impresionat-o în Tajikistan? Spiritul de solidaritate! "Cine e voluntar o dată toată viața e voluntar. Nu mai poți scăpa", spune cu tărie. "Ce înseamnă pentru mine comunitatea? M-a făcut mai umilă experiența asta, din fiecare țară, din fiecare loc am învățat ceva. Oamenii au interese comune. Au încredere unii în alții. Nu am văzut comunitate în care să se realizeze ceva dacă oamenii nu au încredere unii în alții. Altruismul. E în regulă să trăiesc pentru mine, să am o casă, să am confort. Dar există ideea de a da și celor din jur! Există statistici care spun că oamenii cei mai bogați nu fac voluntariat, ei nu știu să facă asta. Voluntarii sunt oameni cu salarii medii sau cei foarte săraci. Voluntarii sunt, în schimb, oameni fericiți. Dorința de schimbare, chiar dacă e un risc frumos. Colaborare, colaborare, colaborare. Autorități locale, oameni. Ceva resurse. Ne plângem că nu facem asta din cauză de bani. Dar nu totul e legat de bani. Dacă oamenii stau împreună, vorbesc, se pot face milioane de lucruri".


Iulian Rotariu: "Luați atitudine și urmați-vă visurile!"

Aplauze, întrebări, emoție. Sala freamătă într-un dornic avânt de a face, de a acționa, de a începe. Moderatorul prezintă următorul invitat. Iulian Rotariu, pompier, alergător de cursă lungă. Iulian Rotariu prinde într-o mână microfonul, în cealaltă sticla cu apă. Mărunt la trup, sclipitor în vorbă, pompierul-maratonist își prinde imediat publicul într-o fantă a sufletului numai de el știută. Iar publicul se lasă repede cucerit.



"Mă bucur că sunt printre dvs., pe pământul țării mele, că sunt într-o familie așa frumoasă la Darabani". Povestește cum a început să alerge. Boala de inimă a copilului, alergatul în jurul spitalului, vreme de 9 ore. Omul providențial care, văzându-l, l-a îndemnat să participe la maraton. Cum s-a încumetat să meargă. În Piatra Craiului, apoi, în octombrie, pe zăpadă, cu ciorapi de lână în tenișii chinezești. "M-am gândit că la munte va fi frig. În momentul în care am scos șosetele mi-am dat seama că am pierdut toate unghiile de la picioare, nu eram adecvat echipat pentru un astfel de efort. Am învățat din această experiență că, dacă vrei să alergi, alergi un kilometru. Dacă vrei să îți schimbi viața, alergi un maraton".

Viața lui s-a schimbat, totul a căpătat noi dimensiuni. Oamenii, familia, colegii. "Cea mai mare nebunie e să nu ai nicio nebunie. După ce am alergat în țară și am căpătat experiență, mi-am dat seama că îmi doresc mai mult. De mic copil, când ceilalți prieteni de joacă își doreau o mașinuță, o bicicletă, eu ziceam: când voi fi mare voi alerga în deșert sau la Polul Nord. Toți râdeau de mine. În timp, visul a devenit realitate". În 2014 a alergat pentru prima dată în deșert, în Algeria. Jumătate din taxa de înscriere s-a donat familiilor nevoiașe din Algeria. Un maraton la 50 de grade, fără nici o greutate în brațe. De atunci a încercat ca nicio alergare să nu fie degeaba.
 


"Am încercat să atrag atenția, să alerg pentru a susține cauze ale unor copii, pentru a ajuta. În prima ieșire, în deșert, am învățat că sunt cel mai bogat om de pe pământ pentru că pot să beau apă când vreau, cum vreau și câtă vreau. De aceea, când am cu mine o sticlă de apă, o țin în mână, pentru că  mă simt bogat", spune strângând cu putere sticla de apă pe care o poartă cu el.

Poveștile sunt copleșitoare, deșertul are lecțiile lui, pe care trebuie să le înveți și să le repspecți dacă vrei să supraviețuiești. "După ce am văzut ce înseamnă deșertul, mulți au scris că aș fi pompierul care a cucerit deșertul. Am spus că deșertul nu poate fi cucerit. Am asemuit deșertul cu o femeie: dacă reușești să îl faci să te iubească, ai ocazia să ieși sănătos din această experiență. Am participat și la alte maratoane extreme. Am învățat că cea mai mare virtute este răbdarea".

În 2015 a fost la ultramaratonul de 250 de km, din Deșertul Gobi. A fost primul și singurul român care a fost acolo. Iulian Rotariu nu uită mulțumirile. Nici recunoștința. Dar știe că pentru a împlini un vis ai nevoie de mai mult decât a dori ceva: e nevoie de acțiune! "Mulțumesc celor care m-au ajutat și mi-au dat posibilitatea să intru în deșert, celor care m-au ajutat să ies din deșert. Nu aș fi reușit să termin aceste competiții fără gândurile bune și susținerea celor de acasă. Închei cu o rugăminte: Luați atitudine și urmați-vă visurile".


Theodor Șoptelea: "Am auzit de festivalul acela din Darabani. Darabani e la voi în județ?"

Theodor Șoptelea urcă pe scenă parcă plutind într-o senzație de nou, de waw, de hmmm! De vină, oamenii cu extraordinarele lor povești. "Mă simt foarte mic în momentul acesta, acum simt că ar trebui să deschid mult mai bine ochii în jurul meu, îmi dau seama că se întâmplă lucruri frumoase", spune Theodor și încearcă o definiție a comunității. Definiția, la primă mână, se prea împrăștie în ambiguitate. Concluzia îi aparține tot lui: ne dăm seama, cumva, că acest element este diferit pentru toată lumea.

"Nu trebuie să facem nimic pentru un scop. Trupa mea de teatru, de exemplu. Lucrând acolo cu pasiune, nu mă gândesc la scopul pentru care fac asta. Lucrăm toți la ceva comun. Nu știa nimeni pentru ce era acel ceva comun. Asta a dus la dezvoltarea trupei, la participarea noastră la festivaluri, la obținerea unor rezultate. Dacă noi putem să ne bucurăm de un lucru, s-ar putea să bucurăm și alți oameni prin ceea ce facem", desfășoară Theodor discursul pe scenă.



"Nu știu dacă Zilele Nordului, acest festival, a pornit ca să fii fericit", continuă Theo, privind către Ștefan Teișanu. "Dar consecințele sunt mult mai mari decât te-ai fi așteptat. S-a ajuns să știe toată țara de el, să vină oameni din toată țara aici. Mi se pare minunat. La Alexandria, la un festival de teatru, un tip din Piatra Neamț mi-a spus: Măi, am auzit de festivalul acela din Darabani. Darabani e la voi în județ? Da, și i-am povestit. Aduce o lumină atât de bună asupra orașului Darabani! Un bulgăre se transformă într-o avalanșă. uneori e foarte greu, e adevărat. Dar se face auzit. Contează că putem face ceva, că reușim până la urmă".
 


Vocea lui Theo devine, parcă, vocea tinerilor din sală. Sunt ei, sunt vii, există în lumea noastră. Uneori îi vedem, alteori doar le contabilizăm visurile. "Eu nu știu dacă am acum un vis. Să ce? Să joc cu Al Pacino? Dar visul acesta care nu există, sau este ceva foarte ambiguu, se îndeplinește aproape de fiecare dată când eu mă simt fericit cu ce fac. Și nu am nevoie de mai mult. Iar dacă prin asta eu reușesc să bucur și pe alții, reușesc să îndemn și alți oameni să facă ce le place, e o iubire înzecită, e copleșitor. Nu e nevoie să ne agățăm de cuvinte mari, să producem o ditamai schimbare, ci să ne implicăm mai activ, să fim prezenți".

Se întoarce la comunitate și la datoria morală de a-ți asuma apartenența,  mai întâi, iar mai târziu contribuția la dezvoltarea ei. "Eu m-am gândit, când am spus că vreau actorie, dacă să dau afară (în străinătate) sau să rămân aici. Datoria morală există, cumva, față de această comunitate – oraș, familie – acest spirit în care am trăit, acest tot unitar în care am trăit, care m-a format… Sunt mulțumit pentru ce sunt acum. Dar nu pot să spun: Mulțumesc, dar eu mă duc să îmi fac treaba în altă parte. Nu blamez oamenii care pleacă în străinătate, dar principiile mele lucrează un pic altfel. Aleg cumva să mulțumesc comunității pentru ce a făcut pentru mine - cu bine, cu rele - îi muțumesc lucrând și participând activ mai departe în ea".


Doina Melinte: "Eram mulțumită de ceea ce aveam, eram mulțumită de țara mea"

Doina Melinte a prins în privire toată emoția serii, urcă pe scenă copleșită de poveștile prezentului. "Îmi va fi foarte greu să vorbesc, pentru că cei care au urcat pe această scenă vorbesc despre prezent, iar pentru mine prezentul înseamnă trecutul". Dar ce trecut, câtă glorie, se aude din sală.

Se așază în preajma temei conferinței și recunoaște: "Eu sunt un produs al comunității". Chiar dacă, pentru a ajunge acolo sus, pe podium, a muncit supraomenește. "Mama mea îmi spunea: Câți bani vrei pe lume, ca să nu mai muncești atât".



A cunoscut mai bine comunitate abia când s-a retras din sportul de performanță. "În 1993, când am încheiat activitatea sportivă, m-am dedicat administrației publice. Am fost voluntar patru ani de zile, am antrenat o grupă de studenți, au avut rezultate foarte bune. Eram director la Direcția Județeană de Tineret, eram și mămică, mergeam cu fetița la antrenament. Am renunțat după patru ani, fiind foarte greu pentru mine să mai fiu antrenor. Doream ca și sportivii mei să realizeze mult mai multe rezultate, deși au fost campioni naționali, au concurat la Cupa Europei. Am încercat să dau comunității ceea ce au făcut și alții pentru mine. Am încercat și, cu ajutorul Ministerului Tineretului și Sportului, să renovez vechea bază sportivă. I-am determinat pe cei de la tineret să fie frați cu sportul, făceam multe acțiuni".
 


Experiența de la DJTS a propulsat-o mai departe, spre funcția de președinte, secretar de stat în Ministerul Sportului și Tineretului. "Sunt domenii pe care le-am învățat și am încercat să îi ascult pe toți, să fiu aproape de toți. Am încercat să fac numai bine, pentru că sportul m-a determinat să am o anumită experiență, să fiu corectă. Comunitatea are un mare rol asupra omului care performează. Eu am avut în preajmă oameni buni. Am învățat administrație de la colegii mei și curajul cel mai mare l-am avut 1995, când mi-a revenit sarcina organizării, la Bacău, a campionatului național de gimnastică. Era foarte greu, pentru că atunci gimnastica era unde era, și din păcate astăzi nu mai este".

De ce nu a rămas în afară? "Niciodată, de câte ori am plecat la competiții peste graniță, nu m-am gândit să rămân acolo. Aici aveam familia, aveam stabilitatea mea, casa mea. Nu mi-am dorit. Puteam să rămân. Dar eram mulțumită de ceea ce aveam, eram mulțumită de țara mea".  


Aplauze. După mai bine de două ore, publicul se ridică și parcă, privind la tineri și adulți, părinți și bunici, în privire se vede îndrăzneala. Și cheful de viață, bucuria de aproapele. Se refac discuțiile pe grupuri-grupulețe, continuă poveștile, se mai găsesc întrebări, încep noi prietenii.



Alexandru Teișanu se bucură de prezența lui Iulian Rotariu și sporovăiala celor doi sportivi continuă încă multă vreme, în Poiana Teioasa, cu paharul de apă în față. Alexandru joacă tenis, aleargă, iar în ultimii ani a pus la cale maratonul ciclist de la Zilele Nordului. Cu Iulian Rotariu sigur va urma un maraton pentru alergătorii din România, care la anul vor veni să scotocească Nordul.

În Poiană, muzica se amestecă printre copiii veniți să se bucure de hamac, de atmosferă. O bucurie molcomă, copilărească. Cu zeci de oameni (odată cu venirea serii locul se umple simțitor), poiana e curată. Toată lumea bea sau mănâncă ceva, dar cu toate acestea nici o sticlă, nici o cutie, nici o hârtie pe nicăieri. Voluntarii sunt peste tot, bunul simț e la el acasă. Voluntari care au avut și ei partea de bucurie: ateliere cu Andrei Țigănaș, venit și el de la Cluj. "Obiceiurile fac diferența dintre un public speaker bun și unul mediocru. E ideea pe care ne-am centrat la întâlnirea cu voluntarii de la Zilele Nordului 2017. Am ținut trei ateliere de public speaking cu tinerii voluntari veniți la Darabani ca se implice în Zilele Nordului 2017. Am făcut exerciții pe dicție, volum de voce și postură. Am vorbit și despre body language și legătura dintre corp și voce".




Venit din Clujul cultural, Ștefan Teișanu vorbește cu toată lumea și toată lumea știe că acolo, la Darabani, oameni de departe au venit pentru ca ei să se apropie unii de alții. Scena profesionistă așteaptă soliștii. E din Cluj, ne spune Ștefan, e scena pe care au loc și acolo spectacolele. Se apropie Radu. "Uite, un IT-ist din Cluj care în fiecare an lasă tot deoparte, își ia concediu și vine la Darabani, să muncească în Festival ca voluntar", spune Ștefan și Radu din Cluj împrăștie celor prezenți un zâmbet de bun venit.

Din spatele lui, Alexandru Teișanu, și el clujean din Darabani, povestește entuziasmat aventuri din viața maratoniștilor, a cicliștilor, despre cum va fi duminică la Pomârla, unde 150 de bicicliști au venit deja pregătiți să ia startul în marea aventură.

Sufletul clujenilor însuflețește Darabaniul, îl scoate din amorțire. Dar, mai ales, aduce acasă un aer de normalitate.









 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Umanitatea înduioșătoare a lui Petre Roman care calcă în picioare drama unui mare poet român. Și un botoșănean din umbra istoriei!

Duminică, 24 Septembrie 2017
1315

La mijlocul lunii septembrie, presa din România prelua și comenta, în acorduri mai mult mai puțin vehemente, un document declasificat de către Ministerul Apărării Naționale, din care...

Un pas în urma serafimilor. Când tot ce e lumesc se prăbușește, rămâne Credința!

Duminică, 24 Septembrie 2017
1039

Un pas în urma serafimilor. Botoșani, ploaie rece, ora 20.00. O sfârșeală de toamnă scufundată în întunericul umed și zgribulit. Sun îndelung la toate firmele de ta...

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
1240

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...