Senzația e că mergi nu spre o lume de graniță, ci spre un tărâm originar, de unde pleacă totul.
Cum treci de Câmpulung Moldovenesc și o iei spre nordul extrem al Moldovei, traficul se rărește semnificativ și ai impresia că te îndrepți dinspre gură către vârful unei pâlnii. Dinspre ceva nedefinit, spre esență: patria poeților și a geniilor.
Senzația e că mergi nu spre o lume de graniță, ci spre un tărâm originar, de unde pleacă totul. Altfel, cum să-ți explici faptul că unul dintre cele mai marginale și mai sărmane, economic vorbind, județe ale țării – Botoșani – e spațiul unde s-a născut o pleiadă de oameni aleși, printre care Mihai Eminescu (poet/jurnalist), Nicolae Iorga (istoric), George Enescu (compozitor), Grigore Antipa (biolog), Elie Radu (inginer) și Ștefan Luchian (pictor), asta ca să-i numim doar pe cei mai cunoscuți?
De vină ar fi, potrivit cercetătorilor, un melanj etnic favorabil, caracteristic secolului al XIX-lea, format din români, evrei, polonezi, lipoveni, ucraineni sau armeni. Și pentru ca să fie credibili, cercetătorii au inventat și o teorie – cea a heterozigotismului, pe care o amintim, iată, aici, dar fără să ne afundăm într-însa.
În practică, lucrurile se dovedesc mult mai pământene decât în teorie. Neadormita coadă a ochiului, făcând un slalom discret printre patru cortegii funerare întâlnite pe șosele într-o singură zi, va remarca apetența pentru porți impunătoare a geniilor moldave în materie de arhitectură.
Așezați pe stâlpi de ciment, se remarcă, pe rând, cai negri cu coama în vânt, ridicați pe copitele din spate și nechezând în tăcere, lei demni cu laba dreaptă odihnindu-se pe blazoane ovale pe care nu scrie nimic, sau vulturi supărați, cu aripile strânse, conștienți de propria importanță, la fel ca niște ștampile pe un birou notarial.
Ce n-am prea văzut în alte părți sunt îngerașii îngenuncheați, cu brațe împreunate a rugăciune și ochi albi, întorși probabil înspre sine, ceea ce semnalează un alt detaliu important – mă îndrept și spre tărâmul profund mistic al patriei, un loc plin de sfinți, biserici, mănăstiri și personalități ale lumii ortodoxe.
Și, ca misticismului să-i sporească misterul, undeva între Dorohoi și Darabani - cel mai nordic oraș mărunt al țării și ținta călătoriei mele de vreo 8 ceasuri, soarele dispare în dosul unor nori plumburii, făcând loc unei cețe dense.
Brusc, pijamaua de tarlale îngrijite și dealurile largi cu plantații de salcâm dispar într-o seară prematură și lăptoasă.
Ca tacâmul bacovian să fie complet, i se adaugă grămezi de tuleie și frunze arzând pe câmp, iscând nori mari de fum, prin care trec ca printr-un zid. Umplând habitaclul, acest parfum inegalabil, cu iz de vinete coapte și zacuști monumentale, îți dă certitudinea că te afli pe drumul cel bun.
Patria ciorbei rădăuțene
Visând așa, ajung în Darabani. Dacă nu ești atent și nu frânezi din vreme, centrul se poate termina mai rapid decât crezi. Mă avânt în ceață, amestecându-mă cu umbrele de pe pietonală ca Ulise în Hades.
Un cetățean binevoitor mă conduce printr-un labirint spre inima singurei pensiuni ultracentrale. Trec printr-o terasă și străbat două cârciumi unde personaje cu mâinile cuib pe pahare, mai țepene decât leii care-și țin labele pe blazoanele noilor boieri, mă conduc cu privirea, zicându-și în gând: "Un străin". Citeste material complet pe Pressone.ro...
