Georgică Manole
Am citit multe jurnale în viaÅ£a mea. PuÅ£ine au fost cele în care scriitura să transmită o mare intensitate emoÅ£ională ÅŸi cititorului, aÅŸa cum o face acesta scris de Camelia Răileanu. ViaÅ£a autoarei se scurge printre cuvinte ÅŸi, deÅŸi boala o ia mereu înaintea cuvintelor, viaÅ£a are puterea de a o lăsa adesea în urmă pentru a da timp autoarei să-ÅŸi descrie traiectoria destinului. Să-Å£i faci din boala ta un personaj de posibil roman, asta înseamnă să ai simÅ£ul umorului grefat pe un optimism incurabil!
S-a stabilit că „punctul zero al startului decreÅ£eilor, atât decizional cât ÅŸi biologic” (Alexandru Gruian) a fost luna octombrie 1966 (decretul 770/1 octombrie 1966). Născută în 1969, Camelia Răileanu a fost un „decreÅ£el”. Orice analiză a demersurilor unui astfel de membru al unei astfel de generaÅ£ii trebuie tratată din această perspectivă. Jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediÅ£ie îngrijită ÅŸi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, BucureÅŸti, 2018), se suprapune perfect peste cele „ÅŸapte rupturi sigur trăite de această generaÅ£ie”, pe care le enumeră istoricul Adrian Cioroianu într-o „Dilema veche” (nr. 779). El le numeÅŸte chiar „revoluÅ£ii”. Ce „a prins” această generaÅ£ie: 1. „a prins din plin – ca liceeni, unii ca studenÅ£i - perioada neostalinismului din mintea lui CeauÅŸescu ÅŸi de pe străzile României”; 2. „revoluÅ£ia din 1989”; 3. „o revoluÅ£ie a haosului: turbaÅ£ii ani `90”; 4. „revoluÅ£ia electorală din 1990 ca parte a unei revoluÅ£ii politice”; 5. „revoluÅ£ia preÅ£urilor ÅŸi a consumului”; 6. „cea mai mare revoluÅ£ie geopolitică din ultimele secole”; 7. „cea mai mare revoluÅ£ie, cea a revoluÅ£iei comunicaÅ£iilor ÅŸi a tehnologiei scrisului”.
Camelia Răileanu a traversat toate aceste „revoluÅ£ii” la care se adaugă una care o vizează direct: boala. Ele sunt exemplificate prin inserÅ£ii bine alese care dau cărÅ£ii, asumată ca jurnal, o calitate superioară, aceea de bildungsroman, Å£inând cont că textul este construit pe trei axe ce susÅ£in evoluÅ£ia, în bine sau rău, a autoarei: educaÅ£ia (anii de studiu, contactul cu cărÅ£ile timpului, interrelaÅ£iile cu anumiÅ£i vectori culturali ÅŸi educaÅ£ionali etc.), experienÅ£a dobândită (boala, spre exemplu, o obligă să scrie pentru a scăpa de o presiune psihică sau spre studiul unor cărÅ£i de medicină) ÅŸi participarea la frământările vieÅ£ii sociale ( bine redate de cele ÅŸapte rupturi enumerate de istoricul Cioroianu). Probabil că ÅŸi autoarea a simÅ£it că viaÅ£a sa poate trece dincolo de transcrierea seacă a evenimentelor într-un jurnal, astfel că personajului în suferinţă
i-a dat al nume decât al său, acela de Carmen Raicu, la care se adaugă o ÅŸtiinţă a alcătuirii portretelor celor ce i-au populat înconjurul.
Perioada neostalinismului, asimilată de autoare unui iad, este bine redată din cele trăite sau din ce povesteau ceilalÅ£i, cu precădere o mătuşă: 1. ”urcam împreună dealul spre casă în întunericul anilor 80, în serile de iarnă, după ore lungi de cor”; 2. „cum urcam spre cartierul nou, întunericul era mai apăsat. Ne întrebam că de ce în cartierul ÅŸtabilor e lumină”; 3. „nopÅ£ile ne întâlneam pe la 3, la „Lactate”. Ne trimiteau mămicile să prindem rând la unt, apoi ne „schimbam” pe la 6, ca să ne putem pregăti lecÅ£iile acasă”; 4. „oamenii îngheÅ£au de frig ÅŸi spuneau bancuri politice”; 5. „mi - amintesc de mult repudiatul salam cu soia, făcut dintr-o carne îndoielnică ÅŸi „îmbogăţit” cu nitraÅ£i, pentru conservare. Nu soia era rea, salamul era rău”; 6. „mama face parte din generaÅ£ia copiilor care au crescut trei zile pe genunchii soldaÅ£ilor ruÅŸi „eliberatori”. Ea îÅŸi aminteÅŸte că soldaÅ£ii „blonzi” îi dădeau ciocolată ÅŸi apoi le luau părinÅ£ilor casa ÅŸi boii ascunÅŸi”; 7. „noaptea, partizanii ruÅŸi veneau ÅŸi numărau picioarele copiilor, căutând pe cei mai mari ascunÅŸi printre ceilalÅ£i. La 16 ani mătuÅŸa mea săpa tranÅŸee pe frontul sovietic, pentru păcatul de a avea picioare prea lungi. Ea nu-ÅŸi aminteÅŸte de ciocolată, ci doar de raziile de noapte, de foamete ÅŸi de cotele care au urmat după „eliberare” etc. Citatele ar putea continua cu referire la trecerea în umbră a personalităţilor ÅŸtiinÅ£ifice ÅŸi culturale, la modalităţile de ascultare a „Vocii Americii” ÅŸi a „Europei libere”, politizarea completă a „Zilei Tineretului”, specularea de către CeauÅŸescu, în favoarea sa, a invaziei sovietice în Cehoslovacia sau impunerea curentului proletcultist.
Despre RevoluÅ£ia din 1989 are o părere pe care încearcă s-o impună permanent: 1. consideră că a fost totuÅŸi o schimbare ÅŸi numai pentru faptul că i-a intrat în viaţă Kundera („cehul acela blajin”), apoi Mario Vargas Llosa („un soldat universal”) ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii pe care nu i-ar fi putut citi în condiÅ£iile dinainte; 2. „desfid pe cei care spun că RevoluÅ£ia n-a fost revoluÅ£ie, negând spontaneitatea evidentă a faptelor de atunci”; 3. „profesorii mei. Profesorul de filozofie la tribună. Eroul oraÅŸului.(…) profesorul meu de română cu tricolorul pe braÅ£. Obosit. Nedormit. N-a luptat fizic, dar sufletul lui era acolo”.
Conform periodicizării istoricului Cioroianu, a urmat haosul anilor `90: Iliescu îl întoarce pe rege de la aeroport, războiul civil între mineri ÅŸi jandarmi, frigul din rezervele spitalelor, la Alba Iulia agitatorii strigă „HoÅ£ii!” în timpul discursului preÅŸedintelui ţării, efectele undei de cianură de pe Dunăre etc., toate sunt trecute prin filtrul destul de tânăr al Cameliei Răileanu.
„RevoluÅ£ia” electorală („la TV candidaÅ£ii la preÅŸedinÅ£ie jucau teatru”, „am băut degeaba la alegeri”), „revoluÅ£ia” preÅ£urilor ÅŸi a consumului („elevii mai îmbrăcaÅ£i decât profesorii”, „20000 de lei dolarul”) sau „revoluÅ£ia” geopolitică („intrarea României în Europa”, „pentru locul întâi ocupat de Moldova la cancer se dă vina pe Cernobâl”, „războiul din Kosovo”, „22 de zile de război la graniÅ£a cu Iugoslavia” etc.), sunt tratate cu o obiectivitate ce nu ai crede că este a unui tânăr considerat „decreÅ£el” („matricola 434”).
Tema centrală a jurnalului o reprezintă boala pe care o duce cu stoicism Camelia Răileanu, acordându-i toată atenÅ£ia. Asemuită cu „o slugă ce se bagă la stăpân”, obligând autoarea să descopere „lucruri pe care nici nu le bănuiai”, aceasta caută remedii pentru a o îmbuna. Liste întregi de medicamente, încercări de tratamente naturiste insuportabile, educarea propriului psihic, punerea bolii într-o permanentă relaÅ£ie bijectivă cu elemente ale naturii, încercări disperate de optimizare umană printr-un proces de „absorbire prin toÅ£i porii a suferinÅ£ei provocate”, boala continuă să rămână acelaÅŸi balaur cu ÅŸapte capete, „numai că atunci când se tăia unul, creÅŸtea altul la loc”. Textul abundă în pasaje rezervate bolii, metodele principale, de îmblânzire măcar, fiind regimul strict, postul recomandat de naturiÅŸti, cufundarea în rugăciuni. Camelia Răileanu ajunge să accepte ÅŸi simbioza dintre ea ÅŸi boală, considerând că, până la urmă, îÅŸi are rolul ei în evoluÅ£ia spirituală a unui om. Iată de ce autoarea simte nevoia să enunÅ£e o morală a bolii sale, morală care emană un tragism nedisimulat (p. 120).
Jurnalul, cu mare valoare de bildungsroman, este unul al destinului, de aceea revin la o întrebare pe care o pune autoarea la un moment dat: „Unde ar fi ajuns (poporul român) dacă ar fi fost lăsat în pace?”. Parafrazez: Unde ar fi ajuns Camelia Răileanu dacă boala ar fi lăsat-o în pace ÅŸi n-ar fi răpus-o? La cât a scris în scurta sa viaţă, e uÅŸor de răspuns.
(Georgică MANOLE)
