Istoria naţională nu încuie mintea. Dimpotrivă, o descuie!

Aceşti copii  au trăit (supravieţuit) fără fisuri de caracter, refuzând cu demnitate să se dezică de tatăl burghez, în schimbul unei poziţii sociale în comunism, când - rareori - li s-a oferit una. Lecţia lor: nu şi-au renegat părinţii, deşi au fost forţaţi s-o facă. O s-o facem noi, în  libertate de conştiinţă, câtă este? 

Istoria naţională nu încuie mintea. Dimpotrivă, o descuie!

Magda URSACHE

Cei crescuţi în poala lui Marx câştigă teren pas cu pas, schimbându-şi "nasurile şi obrazele", cum ar spune cronicarul. Political-thinkerii de la Academia "Ştefan Gheorghiu", ştefangheor-ghizii în democraţie populară, după ce şi-au convins discipolii că evanghelia marxistă e bine suprem (deşi Marx însuşi se săturase să fie marxist, ba-i ieşiseră şi bube dulci pe faţă când scria Das Kapital) au trişat ideologic în folos personal. Abia şterşi la gură de slana oferită de Partidul - stat s-au vrut în podul disidenţei, cu slană cu tot, ceea ce nu-i greu când ai putut intra în PCR la 19 ani şi încă unul, fără să te preseze nimeni s-o faci sau când ai deprins de mic ştiinţa înaintării din Beobe (BOB) UTC în CC-UTC. Şi câţi nu s-au dat opozanţi după căderea regimului roşu! După ce au luptat anti-Occident din flancul Estului, şi-au schimbat profilul şi au obţinut burse vestice (cu recomandare PCR şi Securitate, că altfel nu se putea), documentări la Aix-en Provence, Dijon, Anvers... Profilul? Trebuia să spun profitul, bursa Soros fiind mai măricică decât una Humboldt. Puii bătrânilor comunişti fac rapoarte anti-comuniste, ţinându-se scai de Zeitgeist- ul anti-naţional: să vrei şi să ceri capitală la Bruxelles, nu la Bucureşti, opunându-te „elementelor reacţionare, închistat naţionaliste”. Retorica stalinistă revine. Să sperăm că nu se va  uza şi de tactici şi metode. „Care popor? Ăla prost?” întreba cu mâna în buzunar Sabin Gherman, care nu pridideşte să ne spună, la Look Plus, că-i sătul de valahi, că ardelenii îs fruntea. Efectul? În anul Centenarului  (ştire de presă venită din Târgu Jiu, în 17 mai 2018), Universitatea „Constantin Brâncuşi” îi acordă separatistului zelos titlul de Doctor Honoris Causa.

Lauzi ca propagandist fenomenala industrializare (exploatând Gospodăria de Partid), ca apoi să spui că-i morman de fiare vechi; ridici în slăvi „binefacerile” socialismului, ca apoi să vorbeşti ritos de dezastrul regimului Ceauşescu. Cel mai simplu e să te justifici prin  Kollectivshuld, ca şi cum tot una ar fi fost să decizi sau să te supui deciziei; să te laşi mânat la manifestaţii de 23 august  sau să aplauzi  socialismul din tribună.

La urma urmelor, nu-s mai profitabile stelele SUA decât una singură, a Kremlinului? De ce n-ar fi cunoscut agitatorii, după „plinătatea” vieţii sub Ceauşescu, „plinătatea” capitalistă? Profii de socialism ştiinţific declaraţi atei au luat aghiasmă-n gură, trecând de la codul eticii şi echităţii socialiste la cel creştin, ba chiar la etica lui Toma d’Aquino (bonum homines), ca prorectoreasa Elena Puha, de la noi din Ieş’. Să te dai de-a dura de la omul nou la omul înnoit şi să apelezi la trezvie a fost cale uşoară. Mai greu e de purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, reclamat la CNCD că i-ar fi discriminat pe atei, la Trinitas TV. „Un om fără credinţă este un om capabil de orice”, parafrază după Hugo: „Cine nu crede în nimic e capabil de orice.” Aferim!

Una dintre cele mai spectaculoase, uluitoare transformări a cunoscut fondatorul GDS, Pavel Câmpeanu (luptând sub pseudonimul Filipe Garcia Casals). Pledoarie în trei termeni: întâi având ca tânăr (ilegalist) iluzii egalitare, apoi înţelegerea că teoria marxistă a fost distrusă de practică, apoi construirea poziţiei elitiste. Numai că fostul comunist tot comunist rămâne, dacă declară anticomunismul tot o iluzie ori dacă susţine că la noi nu s-a realizat comunism nici un pic. Doar că nealiniaţii, cei abătuţi de la linia Partidului şi  puşi la zid, trebuie izbiţi din nou în moalele capului.

Cel mai aberant fenomen postsocialist? Vârfurile staliniste considerate disidente.În dosarul de urmărire informativă (DUI) al lui Dan Deşliu, se poate afla o declaraţie a celui considerat în proletcultism „naş Ieminescu”: „mai bine era pe timpul ruşilor, întrucât pe atunci erau mai mulţi care trăiau bine”. Turciţii,desigur, printre care se număra şi baladeurul lui Lazăr de la Rusca (nume real : Lazăr Cernătescu), exterminatorul anticomuniştilor din munţi. S-a dezis Deşliu de  „eroul” său, căzut la datoria de a-i ucide pe rezistenţii la colectivizare, dacă scria un alt De Profundis,  la un interval de  zece ani? Are dreptate Ion Cristofor în titlul său de poem, Istovitoarea profesie de om. Da, e istovitoare. Însă profesia de activist PCR  nu părea prea istovitoare, dacă erai dotat cu pickhammerul funcţiei, dacă şefeai într-o „unitate de cultură” (sau în două-trei odată, tot ca la noi ,la Ieş’, un fier de călcat oameni şi scriitor-fruntaş în ideolitic, pe care nu-l mai numesc; unii îi mai pupă şi acum mâna stângă cu care dădea BT autorilor atent cenzuraţi). 

Numai bou-i consecvent”, ne-a spus mie şi lui Petru amicul George Pruteanu, trecut cu ce profit, în stil disidenţial, prin trei partide, trei doctrine. Cel care caută folosul, oricât de intello ar fi, caută un protector politic: Emil Hurezeanu îl consilia, în 2003, pe Adrian Năstase, micul Boc li se părea multora mare, un teolog se lăsa îmbătat de parfumul Elenei Udrea, un fost jurnalist la BBC, nu la „Scânteia”, găsea în Băsescu „ereticul care nu arde”, dar care i-a ars pe mulţi. Acest ungurean l-ar fi omagiat, cum acuza Andrei Bădin, şi pe Ceauşescu, cu prilejul inaugurării Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Interesele personale sunt justificate prin „salvarea Patriei” din avion prezidenţial sau din curtea de la Neptun, cum observă Dan Culcer. Totu-i să ai „simţul descurcăreniei”, al optulea după Luca Piţu. Mai maleabil, mai flexibil, mai relativist decât Georgică Pruteanu a fost Mihai Ralea, în continuu flirt ideologic: cu PNŢ, cu liberalii, cu social-democraţii, cu Carol II, cu Antonescu, cu masonii, cu Pauker... Ce mai contează onoarea „nereperată”? Dictatura proletară i-a fost lui Imoralea ultim paradis.

Tânărul meu prieten Daniel R. îmi spune că nu trebuie judecaţi copiii după părinţi, că nu pot fi făcuţi vinovaţi ei pentru sângele vărsat. Îi răspund că, în comunism, s-au judecat copiii pentru sângele nevărsat de părinţi. Lui Nicolae Manolescu i-au fost arestaţi ambii (a rămas doi ani şi jumătate fără mamă ). Ca să-şi continue studiile, a fost înfiat, şi-a schimbat numele tatălui. Arestarea părinţilor însemna pentru studenţi exmatricularea. Erau „chestii” comune epocii, „obişnuite” în epocă, să fii scos, ca N. Manolescu,  în ’58-’59, din universitate şi să suporţi o viaţă „zgaibele” din dosarul de cadre. Ion Iliescu l-a ajutat atunci, anchetând cazul: tatăl său nu fusese legionar, ci înscris la Tătărăscu, în ’46. Falsul îl comisese rectorul Livescu, plecat la Bucureşti după un scandal de bordel. Prin unchiul Andrei Oţetea, N. Manolescu a ajuns cu jalba  la Cornel Burtică, secretar CC-UTM. Rezolvat: reînmatriculat la Facultatea de Filologie. George Ivaşcu l-a adus preparator la facultate, după 11 luni de şomaj (’62-’63 ), tot din cauză de dosar. Deţinea, în acest timp, rubrică la „Contemporanul”, fapt salvator. Şi se mai spune că prima dată vin la judecată cărţile, apoi biografia. Numai că biografia îţi punea condeiul în lanţ. Arşavir Acterian a debutat (cu volum) la 84 de ani; poemele lui Crainic şi Gyr n-au mai văzut tiparul cât au mai trăit autorii lor.

Constantin Eretescu narează, în Periscop, şedinţa de exmatriculare din martie 1959. La prezidiu, Ion Iliescu, alături de Athanasie Joja (tov Tăsică), Ghiţă Florea, Florian Dănălache, Ilie Murgulescu şi amara Tamara Dobrin. Iar pe copilul lui Octav Bjoza l-au scos din Academia maritimă, din cauză că tatăl a fost deţinut politic. Cu greu, a făcut o facultate pe care nu şi-a dorit-o.

Pe fiica lui Radu Gyr, Simona Popa-Gyr, n-au acceptat-o la universitate decât când Gyr a fost eliberat. O eliminase Alexandrina Sidorovici, soţia lui Brucan, tocmai când Simona Popa-Gyr aflase că tatăl său a decedat, deşi nu decedase. Pentru pâinea zilnică, soţia lui Gyr făcea nasturi de lemn. Măriuca Vulcănescu povesteşte că tatăl ei, după 3 luni de Aiud, arăta „ca Lazăr ieşit din mormânt”. La 18 ani a fost arestată, în Săptămâna Mare, ca fiică a tatălui ei atât. Oana Orlea a fost închisă la 16 ani, numai pentru că era o Cantacuzino.

„Să nu fie ca-n comunism”, pledează Daniel R. Dar, Daniel, îi spun, se procedează exact ca-n comunism: am ajuns iarăşi la privilegiile nomenclaturii, dacă părinţii ne-au tocat ideologic mintea cu socialismul ştiinţific, iar copiii lor „raportează” în Procesul Comunismului. Zice Paul Goma că Tismăneanu- père a fost şeful Catedrei de marxism-stalinism, nu leninism, cum precizează tot el. E normal aşa ceva?

Arhitecta Eugenia Greceanu mi-a povestit că i-au amînat sine die, în regimul Ceauşescu, susţinerea doctoratului pentru că a fost fiică de ofiţer (mort pe frontul sovietic) şi pentru că s-a măritat „greşit” cu istoricul Radu Greceanu. Mai era şi cumnata aviatorului Tudor Greceanu, căruia nu i s-a respectat jertfa: a murit într-un apartament din Ferentari (n-a apucat să-şi recupereze casa naţionalizată), cu piciorul amputat din cauza inumanului tratament la care a fost supus în închisoare. Cât despre copiii ofiţerilor superiori, judecaţi şi împuşcaţi fără vină, ei nu au avut drept la pensie de orfan, ci drept de urmărire ...operativă. Iar un fiu de general de Securitate era cât pe ce să acceadă la cea mai înaltă funcţie în stat. E normal aşa ceva? „Să urmăm îndemnul Ne jugez pas!”, mă trimite Daniel R. la Pascal. Dar a uita şi ierta „accidentele de libertate”, cum numea amar-eufemistic  Vladimir Streinu condamnările la temniţă fără probe şi fără judecată, o fi faptă pe placul Domnului? Timpul dat de Dumnezeu şi luat de comunişti nu se mai întoarce. Iar vremile potrivnice au durat mai mult decât o viaţă de om. Şi mă întreb dacă apare în Raportul final lista lui Nicolschi, cu 417916 „elemente duşmănoase”, recte lideri de partide istorice, preoţi, parlamentari unionişti şi rudele de gradul II,etc.,etc. Mergeau, însă, şi dincolo de gradul II. Nu mai ţinem minte ce însemna să ai un văr de gradul al treilea, evadat în Vest, cum te presa Securitatea?

Culmea, cei trimişi la zidul infamiei nu sunt Drăghici, Nicolschi, Pantiuşa, Teohari, ci cei care au colaborat, după decenii de teroare psihică, dar şi fizică. În anii’ 80,  povesteşte Octav Bjoza, un profesor de franceză, fost deţinut, era chemat la Securitate şi torturat. Îl înţepau cu o sulă în spate, să dea note informative. Iar Ion Iliescu se plângea că i se pune –metaforic - sula-n coastă de partidele istorice şi-i chema pe mineri să-l apere de aşa -zişii legionari. I-am recomandat lui Daniel R. Moara dracilor, carte scrisă în 1987 de Eugen Măgirescu, supranumit „Românul” pentru că le cânta colegilor Doina ori Trăiască regelele!, crime naţionaliste pentru Tribunalul Poporului. A fost arestat în noaptea de 14-15 mai 1948. I-au dat bătaie pentru că, fecior de ţăran, a învăţat carte, absolvise Dreptul. Sub tortura reeducării, a cedat. Bătut crunt, a bătut. Cine-i de condamnat: el ori Ţurcanu?

Îmi aduc aminte că un gazetar cu aplomb l-a atins la ziar pe V. Tismăneanu că şi-ar fi condamnat în Raportul final tătânele, îngropat pe Aleea Comuniştilor. Că ar fi fost gest imoral s-o facă, din postura de fiu.  Mie imoral mi se pare că a acceptat rolul de raportor. Şi nu şi-a condamnat tatăl, cum nu l-a condamnat nici Petre Roman pe Valter: ba chiar, liberalul fiu de luptător pe front spaniol comunist nu conteneşte, televizual, să-l  laude pe directorul Editurii Politice, cu glas înalt şi sprâncene înălţate. Oare copiii  lui Ion Moţa, Gabriela şi Matei, ce soartă au avut? Repede reintegrat ideologic, un decan de-a pururi al Facultăţii de Filologie a Universităţii cuzane declara în presa veche, dată ca nouă: „Mai bine să fi fost cu Stalin decât cu Ceauşescu”, chit că el fusese şi cu unul, şi cu celălalt. Am râs  (Luca Piţu propusese să-l depunem în Sala paşilor pierduţi, vopsit în roz, cum au făcut cehii cu tancul sovietic), dar nu era râsul nostru. 

În ce-l priveşte pe L.Tismăneanu, căzuse din şefie pentru că alesese tabăra necâştigătoare, Pauker –Luca –Teohari. Iar copilul Marelui Mutilat pe acelaşi  front spaniol pentru internaţionalism proletar le urmărea pe ilegaliste, nevestele Moghioroş, Chivu, Rangheţ, chiar şi pe coana Leana Ceauşescu -biciclista, din zona de protocol înalt şi se visa la umbra fetelor (două) în floare ale lui Leonte Răutu, cum singur se mărturiseşte. Cu totul altceva  narează Ioana Vlasiu, nepoata părintelui Ioan Lupaş, istoricul unionist întemniţat: că familia sa a fost scoasă, cu miliţieni înarmaţi, dintr-o casă modestă şi aruncată într-o magherniţă cu pământ pe jos. Motivul? Ai ei ar fi fost indezirabili în perimetrul CC-ului. Cum? Să-i vadă din preajmă  pe diriguitorii din Cartierul Primăverii, pe „mătuşile roşii”  ale copilului Vova?

Am scris despre copilăria ca tortură psihică. Despre copiii asistând la arestarea părinţilor, duşi cu duba pe care scria PÂINE. De duba asta m-am temut şi eu, toată copilăria. Membrii familiei erau scoşi din locuinţe, cu confiscarea tuturor lucrurilor. O fetiţă, Viorica Potârcă, fiica ministrului Justiţiei în guvernarea PNŢ, nu şi-a  putut lua din casă nici păpuşa. „Jucării,nu!”. N-au ştiut nimic de taţii lor, dacă mai trăiau. Nu i-au recunoscut când s-au întors, iar cei mai mulţi nu le-au mai găsit nici oasele. Luau note mari la mate pentru că exersau, adunând  anii de condamnare: peste 30, peste 70; unii ajungeau la 125. Cât a luat tatăl tău? Numai 11?

Egalitatea socială promisă de Marx? Copiii de deţinuţi erau lipsiţi de orizont intelectual. Iliescu şi aparatul verificau dosare şi exmatriculau pentru „omisiune biografică”. Au fost, cum am tot scris, născuţi sacrificaţi, primind pedepse nemeritate doar pentru că - repet - erau fiii sau fiicele unui ministru, unui moşier, unui preot, unui chiabur, unui negustor, unui liber profesionist. Proveneau din „mediu nesănătos”, erau suspecţi, dubioşi. Au crescut cu  complexe de clasă socială; s-au salvat  în exil, când s-a putut.

Sunt atâtea cazuri de părinţi anticomunişti, exterminaţi cu copii cu tot. Nicolae Macavei, fost comisar de poliţie, a fost împuşcat împreună cu fiica sa de 6 ani (după istoricul Florin Dobrescu, secretarul Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu”). Soţia acad. Dan Berindei a născut-o pe Ruxandra în închisoare. Am postat pe Facebook cutremurătoarea istorisire a altui copil născut în temniţă. Fata nu văzuse cerul, nu ştia  că existau flori, o speria vântul...

Nu, n-o să facem la fel, n-o să-i pedepsim pe copii pentru nedreptăţile comise de părinţi, deşi ne pedepsesc ei pe noi, dându-ne  lecţii în limbaj re-marxizat, re-leninizat, re-stalinizat. Ca domnul Alexandru Florian, directorul Institului „Elie Wiesel”, care luptă contra vârfurilor culturii noastre, ştiind că personalităţile sunt liantul istoriei. Or, trebuie dovedit că n-avem valori, că românitatea nu-i productivă, ca să nu mai avem nici identitate, nici devenire: „ca să nu fim ai nimănui”, avertizează incomodul preşedinte al Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop.

„Trebuie scos la lumină tot acest trecut ignorat al României. Ne comportăm ca şi cum am fi orfani, ca şi cum nu am avea părinţi spirituali, înainte mergători în cultură”, îmi scrie Mircea Platon (e-mail din 19 mai, 2018). Slăbiciunea, delăsarea, indiferenţa, pasivitatea or să ne coste, e limpede. Ultima ameninţare a domnului Florian, despre care am aflat de pe blogul profesorului Ion Coja (joi ,17 mai 2018, de Înălţare şi Ziua eroilor)? Cei care se îmbracă în port popular, fără a fi ţărani, înseamnă că sunt legionari. Ca să facem haz de prostia floriană, aş spune că-s cam mulţi legionari, judecând că ia românească se menţine în modă, dans le vent din SUA până -n China, care-o şi produce. Numai că nu prea e de râs când constatăm activitatea îndârjită a domnului Florian de a trage pe dreapta extremă şi de  a-i sancţiona postum, pentru crima de a fi  ţinut la  ideile naţionaliste, pe marii, adevăraţii opozanţi ai comunismului. Copiii lor au avut trecut traumatic, iar domnul Florian le asigură şi un prezent traumatic.

Totuşi, ca să închei în notă optimistă: aceşti copii  au trăit (supravieţuit) fără fisuri de caracter, refuzând cu demnitate să se dezică de tatăl burghez, în schimbul unei poziţii sociale în comunism, când - rareori - li s-a oferit una. Lecţia lor: nu şi-au renegat părinţii, deşi au fost forţaţi s-o facă. O s-o facem noi, în  libertate de conştiinţă, câtă este? Ei, copiii, au biruit moral asupra complicilor profitori: şi ai democraţiei populare, şi ai democraţiei „originale”. Această biruinţă morală va duce, sper,  la normalitatea mult aşteptată. Cu condiţia ca trecutul netrecut (mulţumesc, Sanda Golopenţia!) să fie cunoscut şi înţeles. Şi aici trebuie să intervină istoricul neficţionar, pe bază de documente.
 
Istoria naţională nu încuie mintea. Dimpotrivă, o descuie.  

Magda URSACHE
 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Elicopter SMURD chemat de la Iași, pentru a prelua un bărbat în comă!

astăzi, 10:52
59

Elicopterul SMURD a fost chemat pentru a prelua un pacient în vârstă de 70 de ani, care se află în comă. Aeronava a aterizat pe poligonul UM 01189, de unde a preluat pacientul, ca...

Botoșăneancă încătușată și băgată după gratii!

astăzi, 10:38
232

Ieri, poliţiştii Compartimentului Urmăriri au pus în aplicare un mandat privind o femeie de 38 de ani, din municipiul Botoşani. Pe numele acesteia, Judecătoria Botoşani a emis o...

Zi decisivă pentru Liviu Dragnea!

astăzi, 10:25
99

Procurorii îl acuză că pe vremea când era preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman a aranjat să fie angajate la Protecţia Socială două membre PSD, care nu au trecut niciodată p...