Din APROAPE în APROAPE...

 Din APROAPE în APROAPE...

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumos ne-a numit Iisus, fără să fie nevoie de alte forme de identificare: APROAPE. Iubeşte-ţi APROAPELE ca pe tine însuţi.

Grea duhovnicie, Doamne...  Pe tine, aproapele meu, te iubesc. Te ştiu, te recunosc şi te simt. Ce fac, însă, dacă iubirea pentru mine însămi devine o povară şi o neputinţă continuă? Sau dacă tu, aproapele meu, prin vorbe, fapte, priviri cu voie sau fără de voie, îmi ştirbeşti iubirea faţă de mine însămi, îmi strecori îndoieli faţă de propria-mi existenţă? Dacă tu, aproapele meu, pe care te iubesc ca pe mine însămi, mă şubrezeşti şi mă pustieşti?

Pentru că aproapele meu are şi el aproapele său, dar asta nu ne uneşte şi nici nu ne împlineşte. Atunci care să ne fie rostul şi care nerostul?

Iisus nu mi-a cerut să te iubesc mai mult decât pe mine însămi... Nici mai altfel. De fapt, nu a spus cât să te iubesc, ci cum: CA pe mine însămi. "La fel", nu "tot atât"... Câtă adâncime şi înălţime deopotrivă... Asemănarea, identificarea prin iubire... După chip şi asemănare...

Atunci tu, aproapele meu care nu mai priveşti spre mine, care nu mai suferi, nu mai tresari, nu mai plângi, eşti de fapt propria mea proiecţie, neputinţa, schizofrenia mea lumească..., şi devii astfel una cu aproapele tău, altul decât mine... Din aproape în aproape... Un pustiu infinit... 

Iisus ne simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar ne şi pregăteşte pentru ce are să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!".

O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde ne aflăm acum? Pe scară sau pe drum? Mai avem nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete? În astă iubire fiind, mai încape spaima căderii?



La fel de greu de gestionat este și încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană. 

Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm. 

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem. 

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

Și da, este adevărat că devenim pe zi ce trece mai individualişti şi, poate, mai egoişti în a ne dărui aproapelui. Și ne gândim din ce în ce mai des: oare el, aproapele, merită atât de mult pe cât, creştineşte, i s-ar cuveni?

Unde începe mucenicia lumească – răbdarea creştină întru zidirea aproapelui tău – şi unde inutilitatea acestei jertfe, dacă ea se dovedeşte a fi neroditoare, chiar dacă ai puterea să recunoşti că, de multe ori, mucenicul ziditor nu eşti tu, ci chiar aproapele tău? Nevoia de aproapele ascunde deseori stinghereala cu tine însuţi, frica de pustnicie sufletească. Goliciunea discursurilor şi inutilitatea orelor pe-trecute pur şi simplu devin greu de gestionat atât mental, cât şi afectiv. Vedem, simțim, trăim zilnic experimente de tot felul. 

Ne (a)comodăm atât de mult şi devenim dependenţi de comunicare, de logosul în doi, de palavre, încât degrabă ajungem să ne (in)comodăm sufleteşte. Și ne întrebăm din nou: Oare nu simulăm mai mult decât trăim? 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
813

Magda URSACHE: Un fragment de naţiune?

Duminică, 12 Noiembrie 2017
1965

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Șapte seri cu Mircea Oprea (VII) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Miercuri, 6 Decembrie 2017
1217

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se &ici...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
677

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...

Hamsun, povestea unei trădări! FOTO, VIDEO

Luni, 4 Decembrie 2017
766

Knut Hamsun (1859-1952), un scriitor norvegian admirat, care a câștigat Premiul Nobel, era considerat un erou în țara sa. Cu toate acestea, după izbucnirea celui de al Doilea Război Mo...